mărturisire

Credeam ca vrei să ştii,pe la prânz mi-a venit o idee, nu mai ştiu despre ce era vorba,dar m-a făcut să zâmbesc pentru o clipă,aveam să ajung acasă şi să scriu despre ea, demult nu mi se mai ivise un personaj în calea cuvintelor. Apoi,am uitat,pur şi simplu, sau nu, senzaţia nu e aceasta, e ca şi cum parcă nici nu ar fi existat de fapt gândul, nici conturarea începutului, nici trăsăturile fugare ale acelui om. Poate ar trebui să port prin buzunare mici foi de post-it pe care să scriu, în fugă, măcar un cuvânt de care să mă pot lega apoi, în jurul căruia subiectul să poată coagula, chiar dacă nu în acelaşi compus derulat,rapid, în momentul iniţial.
Dimineaţa şi-a deschis ochii un pic învolburaţi în rânduri de carte nouă, din care frumuseţea scrisului şi a simplităţii perceperii şirului cristalin au ieşit repede la suprafaţă, în ciuda exasperantelor claxoane şi a mirosului deja pătruns în haine,de umed şi stătut. M. Yourcenar alungeşte sensurile în spaţii atipice, ce respiră totuşi familiar. Asemenea fumului de ţigară ce ţine morţiş să rămână impregnat pe piele,asemenea lucrurilor de care te ataşezi, deşi nu-s lucruri mari, o pană de porumbel culeasă de pe jos, un semn de carte sau o felicitare scrisă cu drag.
Îmi e frică de mine şi de ce se ascunde acolo, în spaţiul semi-obscur pe care îl ignor din ce în ce mai conştient, poate că asta e fantoma ce mă împiedică de fapt să scriu dincolo de interpretarea şi jocul pe care le presupune acest act. Mi-am ridicat multe faţade, şi mult timp am crezut că asta vine din frica de oameni, din conştientizarea fragilului pe care îl aduce orice relaţie inter-umană, echilibrul acela strâmb al unui scrânciob mereu în ezitare. În schimb, o scurtă dar intensă analiză nu a înregistrat decât că aceste ziduri, mai dese şi mai înalte, nu au fost proiectate decât pentru a mă îndepărta pe mine de mine,pentru a nu fi nevoie, nicicând să răspund cu adevărat unor întrebări.
De asta poate nici nu-mi aduc aminte ideea, şi-mi pare rău, am sentimentul că ar fi ieşit o poveste frumoasă, de asta, într-o zi, fantomele vor înghiţi zidurile fărămiţate. Într-o zi voi scrie şi atât.