„ să te sărut în cel mai umil loc”, aşa spune el, de sub pălăria un pic prea mare şi din spatele dungilor pictate pe faţă în alb şi negru, imitând zăbrelele în spatele cărora are să se întoarcă, dar acum stă pe scenă şi noi îl privim şi are o voce veche, blândă şi aspră, cu care spune cuvinte simple, pe care le ştie poate fără să ştie să citească, şi-mi vine să mă fac melc pe scaunul meu, cum spune omul ăsta „ să te sărut în cel mai umil loc”? ca şi cum ar cere numai o cană cu apă şi are ochii trişti şi piele zbârcită, dar simte, simte ce spune, şi o spune ca pe o rugă, iar literele se leagă firesc, aşa cum noi, cei liberi, nu ştim să rostim fără să asociem interpretări şi glume.
Nu vreau să tacă, e magia simplă a omului ce vorbeşte fără mască, cu toate că poartă una, a omului ce nu joacă niciun rol, deşi stă pe o scenă şi prezintă un spectacol, e tristeţea şi frumuseţea, desprinse blând din sufletul unui om pe care poate nimeni, niciodată nu l-a întrebat ce simte.
„să te sărut în cel mai umil loc”, dacă aş ştii numai cum.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu