dimineaţa în bucăţi

era acelaşi vis, asamblat altfel, ca şi cum uite, ceea ce spune cu adevarat mesajul este că până la urmă nu ordinea contează, atâtea nopţi la rând ţi s-a transmis acelaşi cod, numai că altfel ordonat, rupt în piese mai mici, puse într-o ordine gândită sau nu, să nu stai acum să încerci să interpretezi şi asta, important e să-ţi aduci aminte.
era episodul cu trupul tău ca de sticlă, transparent şi clar, şi cu toţii se dădeau din cale când priveau uimiţi, că-ţi lipseşte un anumit organ, inima. iar tu nu puteai să iei pe nimeni în braţe să le arăţi că, chiar şi aşa , simţi, te-ai fi fărămiţat pe loc şi n-ai fi fost decât un morman de cioburi cu irizaţii colorate.
ţi-e frică cumva să nu fie dincolo de tine puterea jocului, sau poate doar presimţi mesajul şi iminenţa lui te face să încerci negarea.
era episodul cu pisica ce ţi se înfăşurase în jurul picioarelor, asemenea unui fular în jurul gâtului, şi nu o puteai da jos, iar el îţi dăduse întâlnire şi era ultima şansă, mâine în zori avea să plece pentru atât de mult timp, iar tu nu îi spusesei încă nimic. Şi ţopăiai aşa, prin tumultul oraşului, la ora nesuferită de vârf, iar pisica dormea , atât de strict încolăcită.
e bine că acum iei cu tine peste tot un carnet şi un creion, eşti pudică şi te-ai ferit mereu să scrii în public, dar acum, ce se întâmplă, valoarea aducerii aminte, este dincolo de orice sentiment de timiditate socială.
era partea cu paharele de vin, stăteai singură la o masă rotundă, într-o incăpere mare, acaparată de fum şi voci, dar nu puteai desluşi niciun chip, şi comandasei mult vin, erau în jur de şase pahare pe masă, ai ridicat mâinile să aplauzi, urma să cânte cineva, şi încheietura ta s-a poticnit într-un pahar ciobit şi a prins să curgă sânge, să umple paharul pe jumătate golit, şi-ai zâmbit, nu era mare diferenţă de textură sau culoare.
poate că Eliade te-a învăţat semnele şi atât de facila alunecare pe alte planuri chiar în cea mai banală ipostază, poate de acolo se trage totul, cauţi să ghiceşti, să aliniezi ceva ce tocmai asta nu merită, pentru că numai dezorganizat are sens.
era episodul cu acoperişul de tablă al clădirii, nu ştii cum ajunsesei acolo, dar nu erai singură, te privea o fată cu beretă verde şi bocanci de munte, ţi-a oferit un ceai, în cană delicată de porţelan, de pe care clipea, vie, o bufniţă; iar fata asta , lângă care te aşezasei pe planul înclinat şi care mirosea a frunze arse, ţi-a spus doar atât, râzând: „ aşteaptă.”
ai să adormi la noapte şi se vor repeta, toate acestea şi atâtea altele, pe care poate le vei reda sau nu, şi poate că la un moment dat, când vei fi uitat de căutare, mesajul doar va sta scris, cu un spray colorat, pe-un perete din oraş sau pe vagonul metroului.