înveliş de protecţie

ceaţa este ţipătul camuflat prin căderea fugitivă a iataganelor peste seturi de perne , şi-apoi ceaţa înfulecă oamenii,asemenea unor mici figurine din turtă dulce, şi-apoi tot ce rămâne e doar un inefabil iz de scorţişoară şi tentaţia de dezmembrare, umbra dulce a unei labirint necunoscut , şi-apoi toţi ochii se închid şi se aprind felinarele asemenea unor pupile dilatate, cu gâturi lungi din stâlpi din care cască adesea, la unison, porumbei, ciori, bufniţe, uneori chiar şi câte un om rătăcit de sine, şi-apoi se închide încă o buclă şi cineva punctează fragmentul cu punct şi virgulă, şi-apoi pantofii făr’ de picioare dansează step pe ritmuri surde în timp ce acul se învârte, adâncindu-se, în ghemotoace de vată îmbibate în albastru de metilen, şi-apoi o fată scrie în caietul de istorie o scrisoare de dragoste într-o limbă păsărească în care cea de-a treia literă trebuie să fie mereu „a”, şi-apoi se ciocnesc nenumărate clape în paharele din setul bun al bunicii, şi-apoi se rup hârtiile pentru a împacheta ce a mai rămas, resturi de degete şi gene amare, pagini dezorientate , ore deşucheate , insomnii intermitente şi alte lucruri de felul acesta, şi-apoi ceaţa e prea albă pentru a mai vedea.