Iar ciorile. Au acoperit soarele prin cârdul lor croncănitor, acum paralizează până şi zgomotul unei bormaşini ce vine din peretele vecin, iar ele se apropie, inevitabil, vor lovi betoanele şi poate primele vor muri, sângerând, călcate pe aripi de paşi nepăsători, dar următoarele, cele de pe la mijlocul roiului, vor pătrunde aici, unde becul iar nu se hotărăşte şi proiectează deocamdată doar această lumină gălbuie din care umbrele devin diforme şi somnul sapă spre încetinirea gesturilor şi a cuvintelor.
Iar ciorile. Iar glasurile lor peste felinare şi albastru, iar cântecul acesta funebru şi alarma internă ce pare să spună „fugi!”. Acelaşi scenariu de pe aceleaşi foi, şi cu toate ştersăturile gumei şi ale pastei corectoare, ciorile au să vină în orice context, întunecând orizontul şi copacii, unii încă vii prin frunzele aprinse.
Iar tu. Dând târcoale uitărilor sub care ţi-am scris numele, încetinind paşii şi fluierând asemenea acelor păsări blestemate când ajungi pe teritoriul meu.
Iar tu. Cu toate că nu ai voie să vorbeşti, îţi sclipesc ochii asemenea unei pojghiţe de gheaţă şi-ţi trec prin corp leoparzi înfometaţi când ştii că ciorile sunt din ce în ce mai aproape.
Iar eu. Cu o pană vărgată de porumbel şi-o cheie ruginită pentru uşi probabil inexistente şi cu singurul ritual pe care îl ştiu când vine vorba de toată această nebunie, mănânc varul de pe pereţi şi-mi smulg coastele, e numai vântul ce seamănă cu apropierea ciorilor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu