Omule netrebnic, cu ce mână crezi tu că poţi atinge fumul ce creşte din podele, secţionând membre, capete şi persoane-pereche?
Ce te-ai mai bucurat că a plouat intens, ai putut cântări cât de mare ţi-e prăpastia, suflet şi frici şi ignoranţă despuiate, mult i-a mai trebuit ploii să toarne pentru a-ţi arăta măsura pe care eşti croit.
Şi cât ai trudit, tu singur, omule, să pui în rucsacul vechi macarale,rinoceri,plumb,table de oţel şi fontă,stânci,şerpi şi vopseluri, ca apoi să-l atârni în cuiul spatelui , să-l porţi prin ochii din care se aud şine încinse de roţi murmurând a cântec de blestem.
Nu simţi, neomule, cum se adună vieţile să-ţi spună, prin gri şi alb, că eşti doar atât şi nimic mai mult, degeaba priveşti dimineţile în oglindă, după riduri sau cearcăne sau tresăriri, tot o bucată de carne este şi dacă ai ştii mai bine te atât , ai da-o câinilor să o mănânce.
Când creşteau printre firele de păr crengi de copac, noduroase şi uneori înfrunzite, repede tăiai binele cu toporul, cu niciun preţ nu te-ai fi dezis de a fi ca ceilalţi. Numai o dată la treianitreilunişitreizile întorceai orbitele în sens opus şi hohoteai de râs , nevăzând cum se cern întâmplările şi cum se decid semnele.
Omule netrebnic, îţi închipui poate că aşa are să treacă mereu; tare milă mi-e de tine, când ţi se vor lepăda costumele, n-are să fie nimeni cu o găleată cu apă să stingă ţipetele.
Neomule,de ce vorbeşti aşa? Sunt eu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu