ce nu înţelegi

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.