Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
A trecut multă vreme, îţi zic eu. Multăăăăă..e semn bun cand scrii, bufniţele infrigurate cântă a iertare şi scurmă în pene după iertare, o găsesc, nu are de ce să îţi pară rău că ai plecat...drumurile se vor uneori doar ajutate..a rămâne acolo înseamnă a necăji mai mult, a aminti acut singurătatea care ţipă. Ai ajutat, hai mai departe să dăm portocale. Nu mai putem face nimic cu cele ce le-am (prea) făcut su dimpotrivă, nu le-am făcut. Nu e cale de întors, ne trăim propriile consecinţe. Hai să dăm portocale şi să adunăm consecinţe bune. Hai!
Trimiteți un comentariu