Uită'te acolo, nu, mai la dreapta, urmăreşte degetul meu, acum un pic mai sus, nu, tot nu e bine, înclină capul spre stînga, nu mult, acum spune'mi ce vezi?
E un ciob triunghiular agăţat de galeria cerului, în care se reflectă umbre ce'mi par cunoscute.
Aşa, acum acoperă'ţi ochii cu mîinile, răsfiră degetele, lăsînd o distanţă mică între ele, segmentează'ţi viziunea, descrie din nou.
Ce ciudat, acum îmi apar patru umbre în acelaşi timp, îmbulzindu'se spre bucata de sticlă, rămasă cumva întreagă.
Cum sunt umbrele pe care le vezi acum?
Nu ştiu, sunt neclare, se grăbesc, se dau la o parte una pe alta, sunt răutăcioase, se mişcă prea repede, nu le pot desluşi trăsăturile.
Dar ciobul, de ce crezi că e acolo?
Poate e un fel de uşă spre altă lume, poate se deschide o singură dată, poate de asta se ceartă umbrele. Nu'mi place jocul asta, ne putem opri?
Nu, mai e puţin. Dacă ţi'aş spune că cele patru umbre reprezintă de fapt cele patru dorinţe ale tale, scrise cu cerneală roşie pe coperta interioară a cărţii de poezii din fundul dulapului, şi că din toate, acum e posibil ca una să devină realitate? Ciobul o va lăsa să treacă, o va topi, îi va distila conţinutul, dîndu'i formă concretă. Trebuie doar să te gîndeşti la ce îţi doreşti cu adevărat şi să apropii cele două degete prin care vezi himera respectivă. Cît timp am vorbit eu, ai început să le vezi feţele, nu?
Da, dar ce'mi propui tu e imposibil. Mi'ar lua prea mult timp să mă hotărăsc, să judec, să pun în balanţă, să decid. În plus, mi'a amorţit mîna. Am să închid ochii, am să apropii toate degetele în acelaşi timp şi odată cu imaginile ai să dispari şi tu.
Cerul era o masă compactă plumburie, nimic nu'i străpungea platoşa, eu călcam pe frunze umede şi galbene, încălzindu'mi sufletul în mănuşi ruginii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu