miercurea nu are oră fixă pentru a deschide ochii, cel puţin nu acea oră la care instinctul meu anticipează alarma. e bine, cafeaua trasează cioturi de zîmbete, şi e doar prima, poate pînă la sfîrşitul zilei cofeina îmi va modela unul adevărat. nu se ştie niciodată, nu?
se pare că soarele ăsta seamănă cu mine, cînd eram mică, şi nu voiam să port aparatul; în cele din urmă, după lacrimi şi bosumflări, cedam în faţa autorităţii mamei şi a pedepselor înşirate. mă întreb, cum am putea să'l şantajăm, pe el, pe soare, să înţeleagă că este de ajuns, gata, vrem colecalciferol natural, vrem foşnet de frunze şi explozie de culori, poate chiar oameni mai puţin absenţi.
Julio Cortazar reinventează ordinea, lungimea şi sensul cuvintelor, le transformă într'un limbaj propriu, şi numai dacă poţi crede în "altfel" ai dreptul să tragi cu ochiul la jocul lui. Îl citesc fugitiv şi în grabă, pentru că'mi e foame de rîndurile cărţii ăsteia, ce atîrnă greu în orice geantă, dar umărul meu se simte bine, aproape protejat. Ştiu că pe viitor am să'i dăruiesc două zile şi o noapte în care să o parcurg lent, încercînd să ghicesc semnficaţiile care îmi scapă, cu siguranţă, acum.
pe fundul cănii e doar zaţul, semnalul desprinderii şi întoarcerii la cotidian.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu