miercuri, 17 martie 2010

don't belong

Am limba amorţită de la taninul pe care vinul roşu l'a impregnat pe cerul gurii, de la contactul dinţilor cu sticla cristalină a paharului plin, pe care l'am ferit conştiincios de contactul cu hainele, încercînd să'mi fac loc prin masa compactă de oameni, străini şi în acelaşi timp ciudat de familiari.
Am senzaţia aceea greu de descris prin cuvinte, ca atunci, pe scările rulante, cînd cineva necunoscut mi'a mîngîiat coastele şi eu am tresărit, fără să întorc însă capul, ascultînd doar, contactul degetelor cu ţesătura hainelor şi dincolo de ea, virtuala atingere între amprentele străine şi aburul de suflet.
Am mintea în afara corpului şi încerc în zadar să'mi ating gîndurile, scrîşnet de umeraşe pe fundal şi farurile unei maşini în depărtare.
Luminile din blocul vecin se sting una cîte una, e tîrziu,jaluzele şi pleoape închise.
E tîrziu, oboseala se scurge lent prin mine, nu'mi e somn, am pînze de păianjen de care încerc să nu mă poticnesc, mă feresc de atingerea lor lipicioasă şi caldă, de inefabila lor sufocare, de inevitabila capitulare.

3 comentarii:

Adrian spunea...

Intotdeauna ma asez pe partea stanga a tramvaiului,de ce? pentru ca intotdeauna am de ales, ma prinde din urma noaptea si oamenii sunt deja adunati in casele lor mici cat o cutie de chibrituri din alta lume...mult mai mare ca a noastra.de multe ori lumea asta pare atat de mica si niciodata timpul nu trece atat de incet cum mi-as dori...

pushthebutton spunea...

Capitulezi doar ca să te desprinzi.

zenobia spunea...

Adrian, eu am fost cîndva baterie pentru ceas, degeaba. cu timpul nu te poţi juca.

Rareş, oare?