De cîte ori plec de acolo, din luminile ce abia îşi încep existenţa, şi calc apăsat în pustiu pentru a-mi îmbărbăta frica de întuneric cu zgomotul paşilor, simt cum am lăsat în urmă piese, dar nu ştiu să spun nimic despre ele, nici ce carne au sau dacă-s doar os, le ghicesc golul şi atît. de cîte ori mi se întîmplă asta, mai ales verile, mi-e poftă să ronţăi frunze cu nervuri complicate, chiar şi fără peţiol.
apoi adorm şi aştept, cumva, să se facă dimineaţă, să mă trezesc, să constat pierderile şi efectele lipsei acelor piese.
iar pe ele, mi le închipui acolo, miniaturale, reduse la mărimi infinit mai mici decît cele originale, aşezate pe o măsuţă strîmbă de lîngă un abajur unde lumina se sfîrşeşte, aşteptînd vizitatori.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu