muşc din oboseală bucată cu bucată, m-am străbătut pe mine însămi de la început şi pînă la sfîrşit, acum stau pe-o bucată de ciment şi sparg dinţi cu pietre carnivore.
tăcerile se adîncesc, am să ajung abis, ştiu.
tristeţea e a cuiva ce nu mai ştie să fie altfel, deşi ţine în palme toate instrumentele jocului, plus imaginaţia pentru a inventa altele. lipsesc doar oamenii.
tristeţea capătă plurar şi schimbă densităţile rapid, are să devină bolovan prins de piciorul stîng al sufletului.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu