extrapolare

    Întotdeauna îți dorești altceva. Să nu fi pierdut timpul, să fi citit, să nu fi dormit, să fi ales altfel, să   plouă mai des, să nu (mai) privești cu ochii din spate.
    Să poți face pace cu toți cei ce locuiesc în tine, mai ales în camerele creierului, unde ți-s ascunse păsări de nuanța aceea de albastru abia descoperită, ce se hrănesc cu sarea din lacrimile ipotetice, ce se zbat să iasă, oriprinurechioripringurăoriprinochi.
    Nu ai mai mers de ceva timp cu tramvaiul, nu îți mai recunoști orașul în care ți-ai locuit deja cel puțin jumătate de trăiri, nu mai cunoști oameni pe străzi să îți spună povești.
    Tot ce faci e să plutești, să bei ignorant cafele de două ori date în clocot, să nu mai pui întrebări și să nu mai judeci. Nici măcar pe tine.
    Te uiți la lume printr-un ciob de sticlă, vopsit în același albastru ca al penelor păsărilor.
    Taci pentru că nu mai știi niciun cuvânt nou, iar toate celelalte au fost uzate de atâția alții. Și oricum, nu poți îndepărta sticla colorată, nici din dreptul ochilor, nici al minții, nici al inimii.
    Tu ții pensula și-ți vrei păsările păcălite.
     Tu te afunzi în apa în care cureți pensulele și te albăstrești cu totul. Se aud mii de hohote de rîs, ca acelea din casa groazei din cel mai tare parc de distracții din lume, hohote și trompete și un acordeon, un mix alambicat, de sunete, voci, clape, ciocuri, părul mi se amestecă cu penele, aș vrea și eu să urlu, dar am promis că nu mai judec, deschid gura și e tăcere, păsărilor nu le place că miroase a amar, a ceva stricat și pregătit să putrezească.
    Ce își imaginau? Că acel albastru avea să le ofere toată libertatea de care aveau nevoie. Și toată frumusețea pe care lumea asta renunță să o mai arate, parcă îi e rușine că mai e și minunată pe lângă îndurerată.