preferinta nimicului

O descurajau mai ales diminetile tarzii, strecurandu-se cu mieunaturi si bormasini in lumea minunat de tacuta unde nu se petrecea absolut nimic, in comparatie cu imaginea oglindita, dar falsa, a vietii exterioare, unde timpul se impartea in felii zgarcite sau mai generoase, anume impartite pentru diverse activitati: fierberea apei pentru cafea, periatul dintilor, anticiparea asteptarii tramvaiului in soarele nemilos, salutarile si tot restul, inutil, al gesturilor.

Pesemne natura gresise pe undeva, inzestrand-o cu o latenta personalitate, asemanatoare unei flori ce prinde culoare o singura zi pe an, asa si ea, putea fi sclipitoare pret de-o clipire, in rest se tot camufla, traind asemanator celor pe care ii vedea.

Vazuse, intr-o seara-noapte argintie datorita stelelor si apei, un fluture de noapte, cum se grabeste, atras parca de o forta invizibila, in nucleul arzator al focului pe care-l incropisera in cautarea caldurii. O secunda, poate nici atat, si fluturele nu mai era, doar scrum, intre milioanele de particule de cenusa, carbonizat si inutil, in ciuda gestului ei cu jumatate de brat intins si tipatul pe jumatate gesticulat; si atunci au scrasnit toate arcurile si s-au poticnit.

O dezarmau in special orele pierdute, albe asemenea peretilor proaspat varuiti,tare ar fi vrut sa aibe la indemana ceva cu care sa le strice perfectiunea.

trembling hands or hats

Gata, a spus cu voce suieratoare, ca si cum i s-ar fi pitit limba printre spice de grau. Ii alergau cuvintele inaintea sunetelor, linia de final fusese trasa cu un ciot de caramida, ramasa rest la o mansarda. Ochii scaparau gesturi fractionate de respiratia accelerata, o bucata de fosfor sa fi avut, ilizibilul ar fi capatat concret.

Cat de amar putea sa fie trupul framantat ca pe o penultima incercare? Ea nu vazuse niciodata un greier, nu stia ce culoare au si de unde le vine inspiratia.

Citise, era sigura, undeva, in teancul amenintator de carti, despre posibilitatea oamenilor de a alege nerepetarea istoriei, daca ar stii numai sa prinda momentul in pumni, asa cum se tine firul de papadie pregatit sa fie imprastiat in numele sperantei. Oglinzile nu mai arata de mult timp infatisarile cusute grosolan cu ata groasa. Gata, a spus din nou, asezandu-si oasele, proaspat apretate, pe acoperisul fierbinte de tigla.

nimic despre dimineti

Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.

Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.

Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.

Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.

Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.

si asta e ceva

ai facut ochii mici si ai clipit nenumarat pana sa se limpezeasca privirea de straturile verticale asezate fara chef de duca asupra vederilor tale. ai lasat pleoapele sa-si umfle un pic marginile, asemenea buretilor imbibati cu apa, pana sa apuci sa le tragi fermoarul pentru somn.
ce galagie era azi in tramvai, si cate interactiuni paralele, si cata nedumerire din partea mea, imaginandu-mi mucoasa mea gastrica data pe o razatoare pentru morcovi. cu durerea aceea iradiind in tot corpul, luand o forma oarecum palpabila, muscand din buze si strangand unghiile in palme, ce galagie izbitoare era azi in tramvai, ce galagie inutila pentru tot ce nu se va spune niciodata.
pasii inapoi nu gasesc urme familiare,cand ai sa pricepi? haide, lasa totul asa cum e acum, or veni si zile mai bune, rotindu-se pe circumferinte oarecum surprinzatoare, oarecum create din fire de cupru.
mai ai putin si te dezbini, dar rotitele se intrepatrund in continuare, oarecum inert, oarecum bolnavicios, oarecum inutil. semnele sunt sterse, nicio usa nu mai poarta usturoi si niciun cuvant nu trece prin lemn.

mai mult sau mai putin

si trecura zilele, desculte pe caldaramaul incins, lasand urme usor deformabile, usor ignorabile, usor inefabile, iar pleoapele au stat numai inchise. s-au rasturnat tacerile, colectionand urechi fara timpan de la pietonii intamplatori. rar, s-au innegrit si au tras de clopot, plimband printre dinti, cu indarjire, pamant mort.

de-atunci, automat, zilele s-au petrecut la unison, golind, cu certitudine, reactiile de furie anterior sigure.

sunt ca un pahar gol, ciobit un pic pe circumferinta, plin de amprente si pete, in care se mai aseaza din cand in cand cate o floare rupta de pe marginea drumului,dar pe care nimeni nu-l spala cu apa proaspata.

cu toate acestea

"pe femeia asta, asa cum e acum, cu oase subtiri ca niste andrele, eu am s-o iubesc cat voi trai", isi spuse el dand drumul fumului gros. chiar si singur de voi trai, atat imi va ajunge. stinse lampa de veghe cu abajur verde si lasa tigara sa se stinga incet, ca un oftat venit de departe, dintr-o amintire de ceata.

pe femeia asta, asa cum a fost ea, au iubit-o multi barbati, unii cu gesturi, altii doar prin cuvinte, cei mai multi i-au mangaiat doar formele cu ochii lor nesatiosi. asa cum e ea acum, femeie-peste, o iubeste doar el, in fiecare timp pe care il spun diverse ceasuri, in fiecare segment de umbra ce inregistreaza momentul zilei.

o iubeste fragmentar, rupandu-i bucati din corp si aducandu-le aproape de el, unde le analizeaza cu pricepere, intorcandu-si apoi mainile asupra unui snop de foi mototolit si pigmentat, notand furtunos tot felul de nazbatii, analogii precare si dansuri desperecheate.

dar mai ales cand ploua, si in baltoace se strecoara un ultim sunet despaturit, el o iubeste cu patima, cu totul si de-a valma, iar mainile nu-i stau o clipa, ii umbla prin pupile, sorbind verde si viu, iar ea nici nu clipeste, doar oasele ii stralucesc si sunt alunecoase, au racoarea ghetii, iar lui ii vine sa muste , numai de nu i-ar fi frica.

pe el nu l-a iubit nimeni, niciodata.

eu nu imi amintesc cum s-a intamplat sa te pierd. doar ca intr-o zi, pe la amiaza, nu am mai vrut sa te simt. si cum inainte imi dadeai insomnii, acum adorm o data cu gainile, uneori chiar inaintea lor, le aud uneori soaptele de noapte buna si burzuluitul penelor.nu am incotro, trebuie sa se poata si asa, cu toate ca as fi putut afirma fara pic de nesiguranta ca noi doi vom fi impreuna mereu, bineinteles, cu zile bune si zile mai putin bune, cu nopti albe si zvarcolitoare, cu scrasnet de creion nervos si fasii de hartie ametite.

nu-mi mai gadili buricele degetelor, scrisule. si lumea mea s-a facut o soseata, in care imi incap berechet cele doua ganduri pe care le am si pe care le tot schimb, cand la calcai, cand in varf.

chiar si postul asta merge de ghemotoc aruncat pe fereastra, sa-si puna ploaia ostasii pe el.