de azi pamantul inghite carne fara sa se gandeasca. cadavrele ating nestiutoare placi de faianta si se faramiteaza in gesturile celor ce le privesc ducandu-se.
mecanica impune sa se faca iar dimineata, sa se spele trotuarele si obrajii de lacrimi, sa se organizeze cele cuviincioase, sa se agate amaratele astea de suflete de orice forma de sens pe care o poate lasa la vederea credinta. dar chiar si necredinta.

de azi unii ochi nu se mai deschid, ei vor ramane pentru totdeauna neridati, ca si mintea, ce nu va mai apuca sa cunoasca. de azi aici raman doar ei, oamenii carora li s-a luat un om.

de maine nimeni nu stie ce va fi. dar azi avem statica nepricepere a mortii, privind-o cum se plimba, pamantie si zvelta, atat de aproape.

compunere artificiala

Picioarele se umfla de ras, pe sine de mercur se dau de-a dura farfurii pline cu lumini incandescente, in timp ce unii caini neatenti alearga ciocurile berzelor printre sticlele farurilor, aproape sterse in galbenul natural.

Degetele de la picioare, imbaiate si imbracate in pijamale cu desene animate fugite de pe ecrane plate, se joaca, stangul impotriva dreptului, mima; numai degetul mic al talpii stangi, capatuit cu zeci de Mutulici pe un fond cat de cat verde, nu indrazneste sa gesticuleze, daramite sa incerce sa sopteasca, chiar si balbait, cuvantul pe care degetul adversar, plin de el, l-a ales. literele i se inghesuie intre dinti, se imbulzesc dar nu-si asteapta ordinea, asa ca tot incearca, pe cerul gurii, sa le oranduiasca, uite-asa, in ordinea ce-ar trebui sa sune, melodios si formidabil de complicat, p-e-z-e-v-e-n-g-h-i. proprietarul acestor unelte tactile priveste nedumerit forfota, incercand, in zadar, sa le linisteasca, doar e noapte si noaptea toti oamenii ar trebui sa doarma, mai ales dupa picaturile de valeriana picurate cu atentia unui chimist in ceasca cu lapte cald pusa cu grija la capataiul patului.

cutiile toracice isi imprumuta, pe la Cutitul de Argint, ochii mortilor culesi de prin liliecii imbatraniti, schimbandu-i, doua intersectii mai departe, pe sticle cu lichide vascoase, pe nasturi aromati si mincinosi, pe matasuri imbracate de umeri rotunzi ca gutuile implinite, pe muscaturi de dinti geometrice, toate acestea oferite la jumatate de pret daca pe inserat strazile tac si cerul pune de-un taifas violet.

aspira cu nesat aceste paranteze-acolade, element complicat al exercitiilor de matematica din scoala, cand stiloul, furios, in loc de rezultat, improsca o pata diforma de cerneala, revolta a timpului obligat sa se poarte cuviincios pe scaunul cu spatar incomod din fata biroului pedepsit cu manuale, culegeri,atlase si dictionare. aspira-le cu nesat, acum toate acestea sunt caramida, nu-ti sterge praful pe hainele de serviciu, dar desfa palma peste gura si inghite-l, un pic de portocaliu nu are ce sa strice, doar si morcovii au aceeasi nuanta.

mai taci si tu, te rog.

Nu,locul acesta nu-i mort, nu miroase a hoit, nici a formol. Doar scaunele tapitate tac. Ca si cum s-ar arunca pietre in apa, doar un zgomot-pleosc, si niste cercuri murmurande, ca palid semn al unei maini nedumerite.

da, tramvaiele tremura mecanic si viata mea se petrece, din ce in ce mai sters, intre oameni la care nu ma gandesc decat daca sunt iubiti, iar peste umbra mea trec, cu albastru, amintirea lucrurilor ce s-ar fi putut.

Nu, pe aici se va intra doar cu mainile la ochi.

somnul inspre o duminica

pentru ca samburii de caisa se gasesc acum si in tuburi, pentru ca pliculetele de ceai de iasomie lasa urme de chihlimbar pe foile de matematica fara nicio formula, pentru ca decuparea somnolentelor are loc sub un clopot verzui de sticla ce pe vremuri tinea loc de pestera furnicilor, pentru ca azi te-ai pitit sub talpa stanga, intre ciorap si balerinul palid roz, pentru ca mi-am trecut mana prin fata ochilor de atatea ori pentru a surprinde de e soare sau nor, pentru ca vantul e misel si se strecoara, dar poate nu e vina lui ca eu sunt plina de goluri prin care isi face de cap, pentru ca, insirate, gandurile formeaza un tunel intunecat caruia nu i-a fost stabilit inca finalul, pentru ca inghititul prafului este masa mea zilnica, alaturi de cate un mar acrisor, pentru ca habar nu ai ca ma gandesc, din nou, fara inteles, la tine.
pentru ca sunt slaba si doar om, pentru ca peticile nu au fost cusute potrivit, pentru ca nu vreau asta, ci doar, un timp, numai vieti de cate o zi. usurel-usurel, ca incetinirea unui carusel caruia i-a sarit un arc, inclinand un calut aproape paralel cu pamantul.

promisiune

avem sa fim bine, asa, cu sensul diferit fata de ceilalti, cu mainile la ochi in alegerea drumurilor, cu genunchii juliti de atatea tentative de sarit din copac.
iti spun acum ca asa are sa fie, atomi gravitand haotic, maini indesate cu nesat prin carti si imagini, suflete inghitite printr-o singura clipire, pietre sprijinite in stomac, guri amarui zambind prea devreme resemnat,teorii si demonstratii perfecte in privinta sentimentelor, usorul schiopatat al visului si multele cochilii de melc prin care ne traiesc fricile.

are sa fie bine, ma auzi?

doar un pic iti cer, nu mai mult, promit, roteste manivela si intoarce-mi ochii in palmele ce stiu sa zboare si fara aripi de pescarus. pune-ma pe scaunul cu trei picioare si lipeste-mi buzele cu leucoplast, pune-ti urechea deasupra sanului stang, sa asculti, fara cuvinte, cum te-as putea iubi.
scartaie vantul prin crapaturile desenate in epiderme, un caleidoscop ar arata sotron desperecheat si anapoda numerotat, eu am trecut prima prin gaura cheii, si tot astept, de primaveri, sa te arati si tu. inapoi nu mai pot razbate, m-am facut mare.

iti cer, doar o data apropie-ti de mine povestile si lasa-ma sa plang pentru ca nu esti tu.

masurand din comparatii

in fiecare noapte se face din ce in ce mai frig si din ce in ce mai intunecat. din ce in ce mai multe taceri si din ce in ce mai putine stari de veghe constiente.
in fiecare dimineata noaptea isi lasa din ce in ce mai multe gene si din ce in ce mai pregnante muscaturi. din ce in ce mai caraghioase cuvinte, sarite cu vederea, din ce in ce mai nereusite apropieri, rezolvate cu cioburi.
noaptea picioarele se dezmortesc greu, uneori adorm la dus, cu apa fierbinte siroind pe pielea de-acum prea tare sa mai simta ceva, iar ochii taie ceata in copii de stele, sa fie din ce in ce mai putin dureros. din ce in ce mai des insa, este inchis peste tot.