Sînziene

Adunasem în colţul drept al mesei douãsprezece gutui, unsprezece pere şi un mãr.
Le spãlasem cu apã de fîntînã şi le ordonasem dupã mãrime.
Era încã devreme. Pînã la miezul nopţii mai aveam timp. Şi oricum pãdurea nu era departe.
Am intrat în casã , am respirat adînc aerul îmbîcsit, umbrele încã familiare ale mobilei şi ferestrele acoperite cu hîrtie albastrã. Nu aveam curaj sã aerisesc sau sã aprind lumina. Prea multe fantome ce s’ar putea trezi. M’am aşezat pe marginea patului, gîndindu’mã cît amar de timp a trecut peste suflet de cînd copilul ce fusesem fãcea nãzbîtii pe aici.
Liniştea ieşea din pereţi, din podea, de sub pat, îmbrãcîndu’mã în aburii ei negricioşi şi sufocîndu’mi pacea de pînã atunci.
Am ieşit afarã, prezenţa certã a fructelor de pe masã m’a liniştit.
Cînd a venit timpul, am pornit spre pãdure. Pe lîngã coşul în care pusesem fructele am luat cu mine şi manuscrisul- viitor roman. Fusese acceptat spre publicare, dar îmi era fricã sã’mi vãd viaţa între coperte , ştampilatã cu un titlu.
M’am oprit la întîmplare, am aşezat cele douãzeci şi patru de fructe în cerc, iar în mijloc am pus manuscrisul. Apoi i’am dat foc şi am şoptit:
“ Vã dau toate fricile mele, sã le înecaţi în negura vãzduhului. Toţi scheleţii, sã’i agãţaţi pe fundul mãrii. Toţi zmeii, balaurii şi cãpcãunii, sã’i pietrificaţi.
Vã dau tot trecutul pe care nu’l pot înfrunta şi timpul viitorului pe care nu ştiu cum sã’l trãiesc.”
Am aşteptat sã ardã tot, sã vãd cenuşa împrãştiatã în neant de cãtre vînt. Am pornit încet spre sat, gîndindu’mã cã ar fi mai bine sã aştept dimineaţa în grãdinã, dar am auzit foşnet de frunze şi am întors capul : în cercul fructelor dansau douãzeci şi patru de iele, translucide, cu ochi strãvezii şi zîmbet himer.
Aş fi vrut sã rîd, dar cum sã nu cred? Doar eu le chemasem…
Fiecare a mîncat cîte un fruct, au pus cotoarele peste rãmãşiţele ofrandei mele şi un nou foc, strãlucitor şi vesel s’a nãscut, iar ielele au continuat dansul haotic.
Dupã o vreme am plecat, obosisem. Nu ştiam cît timp trecuse, nu voiam decît sã dorm, eram plinã de plumb.
Acasã, în colţul stîng al mesei mã astepta ceva : manuscrisul, intact.
Atunci am înţeles.