duminică, 19 iulie 2009

Prolog. O zi obişnuitã

În ziua aceea Paul se trezi ca de obicei la ora 7, fãcu un duş cu apã rece şi bãu o gurã din cafeaua rãmasã de ieri, zîmbi camerei şi ieşi pe uşã.
Era zi de miercuri, cu o dimineaţã calmã, platã, anunţînd o zi obişnuitã, nici prea aproape nici prea departe de week’end.
În metrou, aglomerat, ca de obicei.
Paul îşi fripse limba în cafeaua abia cumpãratã, încercã sã nu se strîmbe prea evident şi îşi promise, ca’n fiecare zi de altfel, ca de mine sã se trezeascã mai devreme, sã savureze cafeaua în linişte,acasã, departe de zgomotul anticipativ al zilei.
Oamenii pãreau din plastilinã, frumos aşezaţi pe scaunele albastre, sau în picioare, agãţaţi de mînere. Doar gîndurile şi ochii le erau vii, ca şi cum acestea s’ar fi trezit înaintea celorlalte organe. La staţii, însã, furnicarul se punea în mişcare.
Cînd pãşi pe peron, în mijlocul celorlalţi matinali, majoritatea nu din proprie voinţã, Paul nu se gîndea decît la maldãrul de dosare încã necitite, la biroul mic, îmbîcsit, maroniu şi la zgomotele infernale de dupã geam, oare cînd vor termina de construit clãdirea?

O zi banalã, tot o zi, aceeaşi zi, poate, de acum cîteva sãptãmîni sau de peste cîteva luni.

Cineva îl prinse de mînã : “ Nu spune nimic, te rog. Continuã sã mergi.”
Paul tresãri, se uitã mirat şi speriat în acelaşi timp, la mîna micã ce’şi gãsise loc în pumnul sãu.Proprietarul era o mogîldeaţã de copil, cu ochi mari ce treceau dincolo de suprafaţã, paralizîndu’i reflexul de a’i da drumul.
“ Nu vorbi încã. Nu întreba nimic. Poartã’te normal.”
Nu era chiar aşa greu. În mulţimea ce încã nu se împrãştiase era uşor sã disimulezi, cu toţii suntem anonimi dimineaţa.
Urcarã pe scãrile rulante, copilul privind drept înainte, ţinîndu’l în continuare de mînã. Lui Paul îi fãcea bine aceastã strîngere, era o senzaţie ciudatã şi nouã, ar fi vrut parcã sã ţinã mult timp de acum încolo.
Pe stradã oamenii aleserã drumul ce ducea pe fiecare spre viaţa proprie, unii la dreapta, alţii la stînga, nimeni nu rãmase pe loc.
- Cum te cheamã?, întrebã Paul, apoi i se pãru absurd. Ce e cu tine? Eşti în pericol?
-Acum e totul bine. Sunt ok. Mã cheamã Rãzvan. Pe tine?
- Paul. Dar…te urmãreşte cineva? De ce m’ai luat de mînã?
Copilul privea înspre o patiserie. Abia atunci observã Paul ce obosit pãrea.
-Ţi’e foame, nu’i aşa?
- Da, nu am mîncat nimic de ieri dupã amiazã.
Paul ar fi vrut sã’i ofere o masã adevãratã, cu felul întîi, doi şi desert, cu farfurii , tacîmuri, şerveţele. Încercã sã’şi adune gîndurile în prezent. Îi cumpãrã douã merdenele, o plãcintã cu mere şi o sticlã cu apã, şi merserã în parcul din apropiere. Paul încã se aştepta sã aparã o mamã îngrijoratã sau nişte oameni dubioşi cãrora nu ştia cum ar fi trebuit sã le rãspundã, sã fugã, sã întrebe, sã riposteze?
Îl intriga şi enerva în acelaşi timp lipsa simţului sãu de responsabilitate. În plus, deja întîrziase la serviciu.
-Ai pãrinţi?
-Probabil, nu i’am cunoscut niciodatã. Mama m’a abandonat la naştere. M’a pus într’o cutie de carton şi m’a lãsat lîngã groapa de gunoi, la marginea oraşului. Nu m’a iubit nici mãcar cît sã mã ducã la spital sau la orfelinat. Ar fi putut sã o facã noaptea, nu ar fi vãzut’o nimeni şi ar fi scãpat.
Puştiul avea o voce gravã, ca şi cum toatã viaţa de pînã acum i se imprimase în corzile vocale, modificîndu’le timbrul. Dar ochii, ochii cu care reuşea sã priveascã dincolo de piele, îi erau vii, irisul de culoarea castanelor ardea asemenea unui foc al frunzelor toamna.
-M’au gãsit gunoierii şi mi’au salvat viaţa, m’au dus la spital, apoi la casa de copii, unde încã stau.
-Cîţi ani ai? Şi nu ar trebui sã fi acolo la ora asta?
-În fiecare an reuşesc sã fug pentru cîteva zile. Mîine mã întorc.
-Dar de ce?
-Pentru cã azi e ziua mea. Împlinesc doisprezece ani. Şi pentru cã în fiecare an mã prefac cã aparţin cuiva, cuiva anume. Dacã iese, ziua îmi ajunge pentru tot anul ce urmeazã. De data asta te’am ales pe tine.
Lui Paul nu’i venea sã creadã.

2 comentarii:

Verde Ursuz spunea...

foarte frumos, mi-ar plăcea să văd un scurtmetraj cu o astfel de poveste. :)

arc-en-ciel spunea...

si mie:)