Serie recurentã

Unele lucruri te urmãresc toatã viaţa. Existã momente în care crezi cã le-ai uitat sau cã le’ai ascuns suficient de bine astfel încît sã nu mai trebuiascã sã dai nas în nas cu ele niciodatã. Dar este de ajuns un singur moment, un miros, o imagine, un sunet şi totul reîncepe. Asemenea unei tornade, te ia pe sus, îşi face de cap cu tine, te învîrte şi’ţi rãsuceşte siguranţa şi certitudinile, apoi te pune la loc de unde te’a luat, îţi spune frumos la revedere şi dispare, pînã data viitoare.
Dupã un timp înveţi jocul şi mai înveţi sã te şi aperi, pe cît posibil, mãcar de ochii celorlalţi. Îţi stãpîneşti tendinţa de ţipãt sau de fugã, zîmbeşti frumos şi mergi înainte, sau unde ai treabã. Şi încã speri cã într’o zi va trece cu adevãrat.
Dar nu ştii cît de adînc sau abrupt e locul rãmas gol. Cît de mult au sãpat timpul şi tristeţea, dacã ocazionalele refaceri şi speranţe pot fi mai puternice.
E ca într’un labirint pe care’l cunoşti doar parţial, jumãtate din el e însemnat cu buline rosii, cealaltã rãmîne o necunoscutã. Uneori stai la graniţã, ai vrea sã treci, cît de mare e frica? Mai mare decît curiozitatea? Şi dacã nu ai sã ştii drumul înapoi ce’ai sã faci? Ai sã rãmîi blocat în propriul gînd?
Recurenţa ne învaţã limitele cu care am fost dãruiţi şi localizarea cãlcîiului lui Ahile. Recurenţa estompeazã , dar nu vindecã. Amãgeşte.