Tîrziu

Cînd dormi, strîmb şi în diagonalã, cu pumnii strînşi şi pregãtiţi pentru lupta din vis, eu te privesc din colţul pe care mi l’ai lãsat, sau din picioare, cînd trec în linişte podul trupului tãu şi pun de cafea. Pari atît de departe , îmi aminteşti de somnul copiilor fãrã griji şi orã de trezire. Mîna mea ezitã deasupra frunţii tale, sã mîngîie sau sã ciocãne ca la uşi strãine? Apa fierbe, eu fug pe baloane de cafea în timp ce ronţãi boabele amãrui. Nu gãsesc douã cãni de acelaşi fel, în dimineaţa asta bãtrînã eu am sã beau din cea transparentã, ţi’o las ţie pe cea ciobitã. Camera e încã verde, jaluzelele dorm şi ele pe furiş, uitate de gîndul meu dus pe cãrãri necunoscute. Soarele e timid, ieri l’ai certat cînd nu te’a lãsat sã priveşti cerul, eu te’am certat pe tine, nu te poţi certa cu soarele. Cînd faci ochi va trebui sã ‘i ceri iertare.
Mã aşez turceşte pe podea, sprijinitã de tãblia patului, cu spatele la tine, desenez în aburii cafelei cuvinte efemere şi aştept sã te trezeşti. Ai sã’mi pui mîna la ochi şi’ai sã’mi povesteşti visul ce te’a ţinut în lumea cealaltã un pic prea mult timp.

La telefon

-Alo, bunã dimineaţa!
-Bunã dimineaţa!
-Vreau sã raportez un jaf.
-Da, cum vã numiţi?
-Valentina Protoceanu.
-Unde a avut loc jaful?
-La mine acasã.
-Acum cît timp?
-În jur de miezul nopţii.
-Şi de ce ne sunaţi abia acum?
-Am crezut cã hoţul se va întoarce.
-Eraţi acasã?
-Da, domnule, eram în pat, mã pregãteam de culcare.
-Şi l’aţi vãzut? Îl puteţi descrie?
-Nu, nu l’am vãzut, nu l’am auzit, nu am simţit nimic neobişnuit.
-Doamnã Protoceanu, a intrat cineva în casã la dumneavoastrã în timp ce eraţi acolo şi nu aţi auzit nimic?!
-Exact.
-Ce vã lipseşte?
-Pãi nimic de valoare, nici bijuterii, nici bani.
-Şi despre ce jaf e vorba atunci?
-Domnule, cineva mi’a furat somnul!
-Dumneavoastrã vorbiţi serios?
-Da, vi se pare ca am chef de glume?
-Mã iertaţi, noi nu ne ocupãm cu aşa ceva. Nu vã putem ajuta.
-Şi eu ce mã fac?
-Daţi un anunţ în ziar, doamnã, poate infractorul se predã sau poate cineva ştie ceva despre somnul dumneavoastrã.
-Sã ofer şi recompensã?
-E o idee bunã. Succes!
-Vã mulţumesc. La revedere.
-La revedere, doamnã.

Zile pe scurt

Sãptãmîna s’a înghesuit în zile, zilele s’au îngrãmãdit în ore, orele şi’au fãcut loc în minute, minutele au pãtruns şi ele în secunde.
Timpul a luat forma trenurilor , a mirosului de şine încinse, s’a bãlãcit în marea capricioasã, s’a îngropat în nisip, s’a odihnit în pagini mirosind a cãrţi, a dansat, s’a înfãşurat în soare şi ultraviolete, a rîs, din cînd în cînd a zîmbit şi amar, s’a urcat în alt tren, a escaladat cu gîndul munţii de dincolo de geamul prãfuit, a transpirat şi sufocat pe strãzile prea calde ale Braşovului, a pãşit în liniştea Bisericii Negre, a închis pleoapele în culorile şi sculpturile Muzeului de Artã, s’a strîmbat în limonadã acrã, a privit pofticios la curcubee hand-made, a urcat şerpuit spre Turnul Alb şi Turnul Negru , umplîndu’şi plãmînii cu verde şi acoperişuri ascuţite ascunzãtoare ale strãzilor întortocheate, a mãsurat lungimea braţelor sale în distanţa dintre pereţii gãlbejiţi de pe strada Sforii, s’a jucat de’a psihologul într’un beci întunecat, cu bere la halbã şi muzicã bunã, şi’a odihnit oasele pe’o bancã din Piaţa Sfatului, desfãtîndu’şi auzul în notele unui concert voios, poposit tocmai din Franţa, a împãrţit locuinţa cu oamenii necunoscuţi cu care a purtat, din timiditate, doar conversaţii monosilabice. Apoi a plecat mai departe.

Duminica din luni

Miroase a somn şi a ochi împãienjeniţi pe peroanele Gãrii de Nord. În acelaşi timp, picioarele freamãtã pe cimentul deja încins , deşi nici mãcar dimineaţa nu s’a trezit .
Cafeaua şi zîmbetele mã duc deja cu mintea la tãlpi goale ce vor mîngîia curînd, curînd, nisipul, la valuri buclucaşe în care îmi voi pierde gîndurile serioase şi le voi pãstra doar pe cele de vacanţã, la un zmeu cu greu urcat pe cer dar plin de pozne, la cãrţile de care îmi era dor fãrã sã le fi deschis, la nopţile infãşurate în muzicã şi foc de licurici, la iaurtul rãcoros în care ne vom îneca cãscatul, şi la multe astfel de întîmplãri banale.
Dacã veţi gãsi la linia 4 , acolo de unde eu voi fi plecat în trenul nu conteazã cît de încet dar cu capãt de mare, o sacoşã legatã la gurã cu şapte noduri, nu anunţaţi pe nimeni şi nu o luaţi acasã. Nu veţi gãsi decît cearcãne, zile-nopţi şi nopţi-zile, cursuri cu scris nervos şi mult prea multe cãni cu zaţ amar pe fundul lor. O iau eu înapoi la întoarcere.
Dar pînã atunci timpul se va conforma cuvintelor mele şi va aştepta cuminte sã ‘mi înec dorul de mare şi de poveşti nespuse. Încã.

Prolog. O zi obişnuitã

În ziua aceea Paul se trezi ca de obicei la ora 7, fãcu un duş cu apã rece şi bãu o gurã din cafeaua rãmasã de ieri, zîmbi camerei şi ieşi pe uşã.
Era zi de miercuri, cu o dimineaţã calmã, platã, anunţînd o zi obişnuitã, nici prea aproape nici prea departe de week’end.
În metrou, aglomerat, ca de obicei.
Paul îşi fripse limba în cafeaua abia cumpãratã, încercã sã nu se strîmbe prea evident şi îşi promise, ca’n fiecare zi de altfel, ca de mine sã se trezeascã mai devreme, sã savureze cafeaua în linişte,acasã, departe de zgomotul anticipativ al zilei.
Oamenii pãreau din plastilinã, frumos aşezaţi pe scaunele albastre, sau în picioare, agãţaţi de mînere. Doar gîndurile şi ochii le erau vii, ca şi cum acestea s’ar fi trezit înaintea celorlalte organe. La staţii, însã, furnicarul se punea în mişcare.
Cînd pãşi pe peron, în mijlocul celorlalţi matinali, majoritatea nu din proprie voinţã, Paul nu se gîndea decît la maldãrul de dosare încã necitite, la biroul mic, îmbîcsit, maroniu şi la zgomotele infernale de dupã geam, oare cînd vor termina de construit clãdirea?

O zi banalã, tot o zi, aceeaşi zi, poate, de acum cîteva sãptãmîni sau de peste cîteva luni.

Cineva îl prinse de mînã : “ Nu spune nimic, te rog. Continuã sã mergi.”
Paul tresãri, se uitã mirat şi speriat în acelaşi timp, la mîna micã ce’şi gãsise loc în pumnul sãu.Proprietarul era o mogîldeaţã de copil, cu ochi mari ce treceau dincolo de suprafaţã, paralizîndu’i reflexul de a’i da drumul.
“ Nu vorbi încã. Nu întreba nimic. Poartã’te normal.”
Nu era chiar aşa greu. În mulţimea ce încã nu se împrãştiase era uşor sã disimulezi, cu toţii suntem anonimi dimineaţa.
Urcarã pe scãrile rulante, copilul privind drept înainte, ţinîndu’l în continuare de mînã. Lui Paul îi fãcea bine aceastã strîngere, era o senzaţie ciudatã şi nouã, ar fi vrut parcã sã ţinã mult timp de acum încolo.
Pe stradã oamenii aleserã drumul ce ducea pe fiecare spre viaţa proprie, unii la dreapta, alţii la stînga, nimeni nu rãmase pe loc.
- Cum te cheamã?, întrebã Paul, apoi i se pãru absurd. Ce e cu tine? Eşti în pericol?
-Acum e totul bine. Sunt ok. Mã cheamã Rãzvan. Pe tine?
- Paul. Dar…te urmãreşte cineva? De ce m’ai luat de mînã?
Copilul privea înspre o patiserie. Abia atunci observã Paul ce obosit pãrea.
-Ţi’e foame, nu’i aşa?
- Da, nu am mîncat nimic de ieri dupã amiazã.
Paul ar fi vrut sã’i ofere o masã adevãratã, cu felul întîi, doi şi desert, cu farfurii , tacîmuri, şerveţele. Încercã sã’şi adune gîndurile în prezent. Îi cumpãrã douã merdenele, o plãcintã cu mere şi o sticlã cu apã, şi merserã în parcul din apropiere. Paul încã se aştepta sã aparã o mamã îngrijoratã sau nişte oameni dubioşi cãrora nu ştia cum ar fi trebuit sã le rãspundã, sã fugã, sã întrebe, sã riposteze?
Îl intriga şi enerva în acelaşi timp lipsa simţului sãu de responsabilitate. În plus, deja întîrziase la serviciu.
-Ai pãrinţi?
-Probabil, nu i’am cunoscut niciodatã. Mama m’a abandonat la naştere. M’a pus într’o cutie de carton şi m’a lãsat lîngã groapa de gunoi, la marginea oraşului. Nu m’a iubit nici mãcar cît sã mã ducã la spital sau la orfelinat. Ar fi putut sã o facã noaptea, nu ar fi vãzut’o nimeni şi ar fi scãpat.
Puştiul avea o voce gravã, ca şi cum toatã viaţa de pînã acum i se imprimase în corzile vocale, modificîndu’le timbrul. Dar ochii, ochii cu care reuşea sã priveascã dincolo de piele, îi erau vii, irisul de culoarea castanelor ardea asemenea unui foc al frunzelor toamna.
-M’au gãsit gunoierii şi mi’au salvat viaţa, m’au dus la spital, apoi la casa de copii, unde încã stau.
-Cîţi ani ai? Şi nu ar trebui sã fi acolo la ora asta?
-În fiecare an reuşesc sã fug pentru cîteva zile. Mîine mã întorc.
-Dar de ce?
-Pentru cã azi e ziua mea. Împlinesc doisprezece ani. Şi pentru cã în fiecare an mã prefac cã aparţin cuiva, cuiva anume. Dacã iese, ziua îmi ajunge pentru tot anul ce urmeazã. De data asta te’am ales pe tine.
Lui Paul nu’i venea sã creadã.

retoric

Cum îl trezesc pe cel ce doarme în visul meu?
Se face tot mai tîrziu.

trei

Pricolici , pentru a’şi cinsti cum trebuie numele, nu crescuse mai mult de un metru, o aşchie de om în nişte pantaloni peticiţi şi un pulover ros de molii, de culoare indefinitã. Avea dinţii din faţã lipsã, vorbea sîsîit:
- Acu’, n’are rost sã vã certaţi, nu? Împãrţim frãţeşte, cã d’asta suntem prieteni.
- Ba sã crezi tu, mi’au îngheţat oasele la colţul strãzii pînã am strîns nişte mãrunţiş. Pe frigu ãsta numa’ babe zgîrcite şi copiii ies afarã.
- Hai Mocenige, nu te mai izmeni atît, cã ajunge la toţi, ripostã Pricolici.
- În ritmul în care trage ãsta?! Apoi iar se crede mare boxeur, cu centurã de aur. Bãi, dar mi’ai ars’o, nu glumã!, spuse Mocenigo, pipãindu’şi fruntea. Hai , ce facem?
Dar Pricolici se şi întorsese cu douã pungi şi împãrţi prenandezul, lãsînd şi în cutie ceva, pentru Spif.
- Mocenige, tu mai ţii minte ce’ai visat data trecutã?
- Da bãi Pricolici, bine cã mi’ai adus aminte, sã’i povestesc şi lu’ ãsta.
Spif se pusese turceşte în zãpadã.
- Hihi, cînd aţi crescut mã aşa mari, mai ales tu prichindelule? Ia uite, ţi s’a lungit gîtu’ ca la girafe, iar tu Mocenige, de ce porţi pantofi roşii cu toc? Şi ce puii mei faci cu vioara aia? Ne cînţi o serenadã? Ce oameni ciudaţi sunteţi, cum de m’am pricopsit eu cu voi? Hahaha , ia uitaţi’vã la mine, fac îngeri în zãpadã!
În timpul ãsta Mocenig, rãmas cu povestea în gurã, şi Pricolici, cãruia i se înroşiserã urechile de frig, trãgeau cu nesaţ din porţiile lor.
- Hai bã şi voi! Hahaha, da’ sã te descalţi Mocenige, cã’ţi rupi picioarele, şi tu..ce îngero-cãmilã o sã iasã mã, din tine? Hahaha!
Se lãsa seara. Rîsetele lor rãzbãteau pînã departe.

Şir Indian

Ascunde’mã în nasturele cãmãşii albastre ca cerul în zilele vesele cu vatã pe bãţ şi carusel cu cai din ipsos mîncînd morcovi din palme curate.
Ascunde’mã în melodia strãzilor pe care’ţi calcã paşii în sandale de varã cu cireşe la urechi ce ascultã poezii din cãrţile anticariatelor.
Ascunde’mã în vîrful paiului din care sorbi tacticos limonadã cu miere lipicioasã ce se prelinge în zîmbet creionat cu pensulã din pãr de cãmilã.
Ascunde’mã. De tot.

Alegorie

Mufli, Flufli şi Blufli locuiesc într’o casã din cãrţi de joc, la malul mãrii. În vîrf am asamblat o camerã micã, rotundã.
În fiecare dimineaţã Flufli, Blufli şi Mufli se întîlnesc în camera rotundã, stau pe zaruri şi îşi beau ceaiul.
- Azi e sfîrşitul, afirmã Flufli, suflînd precaut în ceaşcã înainte de a sorbi.
- Nu, azi e doar cea de’a nouãzecişidoua zi de cînd locuim aici, spuse Mufli, încãlzindu’şi degetele în jurul ceaiului.
- Da, şi a nouãzecişidoua oarã cînd tu spui acelaşi lucru , încã din prima zi, încã din pragul uşii, completã Blufli.
- Ei, e mai bine sã fi prevãzãtor, nu?

Camera rotundã sau camera de inimã neagrã, botezatã aşa de cei trei prieteni ai mei, are o fereastrã triunghiularã, cu o stinghie de ziar plecînd din vîrf şi oprindu’se la mijlocul pervazului.
Cînd se uitã prin jumãtatea stîngã, ochiul furtunii îi apucã de guler şi îi înhaţã pînã sã apuce sã spunã ceva. În locul lui Mufli lasã un fir de cer, cînd îl prinde pe Flufli rãmîn aripile unei libelule iar Blufli lasã în urma lui o castanã ferecatã încã în ţepi verzi.
Eu adun ofrandele, le pun în cele trei colţuri ale camerei rotunde, arunc de trei ori zarurile. Numerele de pe ele reprezintã anii cãlãtoriei lor. Cînd se întorc primesc poveşti, mereu altele : o plimbare fulger pe’un nor, un zbor pe spinarea unei libelule, un drum spre pãmînt din înaltul unui castan. Blufli, Mufli şi Flufli sunt mereu ameţiţi, dar zîmbetele lor acoperã camera cu luminã.
Cînd se uitã prin jumãtatea dreaptã se trasformã în pietre :
Flufli- piatrã platã, netedã, ca un bãnuţ norocos.
Mufli - piatrã din pantofii oamenilor.
Blufli – piatrã greoaie, de neurnit.
Îi aşez în mijlocul camerei rotunde, închid ochii şi le ascult tãcerile. Cel mai repede se plictiseşte Blufli, bombãne morocãnos şi iese din înveliş. Urmeazã ceilalţi.
Spre prînz camera rotundã se contractã, zarurile îi inghit pe cei trei, le cresc picioare de pãianjen , coboarã scãrile de treflã pînã în biblioteca cu pãlãrie de magician, unde îi elibereazã.
Mufli studiazã materialul impermeabil al lunii şi stelelor.
Flufli analizeazã la microscop compoziţia viselor.
Blufli, ei bine, el coloreazã bucãţi de oameni.

În cea de’a nouãzecişitreia zi am sã suflu cu vînt peste casa din cãrţi de joc.

Serie recurentã

Unele lucruri te urmãresc toatã viaţa. Existã momente în care crezi cã le-ai uitat sau cã le’ai ascuns suficient de bine astfel încît sã nu mai trebuiascã sã dai nas în nas cu ele niciodatã. Dar este de ajuns un singur moment, un miros, o imagine, un sunet şi totul reîncepe. Asemenea unei tornade, te ia pe sus, îşi face de cap cu tine, te învîrte şi’ţi rãsuceşte siguranţa şi certitudinile, apoi te pune la loc de unde te’a luat, îţi spune frumos la revedere şi dispare, pînã data viitoare.
Dupã un timp înveţi jocul şi mai înveţi sã te şi aperi, pe cît posibil, mãcar de ochii celorlalţi. Îţi stãpîneşti tendinţa de ţipãt sau de fugã, zîmbeşti frumos şi mergi înainte, sau unde ai treabã. Şi încã speri cã într’o zi va trece cu adevãrat.
Dar nu ştii cît de adînc sau abrupt e locul rãmas gol. Cît de mult au sãpat timpul şi tristeţea, dacã ocazionalele refaceri şi speranţe pot fi mai puternice.
E ca într’un labirint pe care’l cunoşti doar parţial, jumãtate din el e însemnat cu buline rosii, cealaltã rãmîne o necunoscutã. Uneori stai la graniţã, ai vrea sã treci, cît de mare e frica? Mai mare decît curiozitatea? Şi dacã nu ai sã ştii drumul înapoi ce’ai sã faci? Ai sã rãmîi blocat în propriul gînd?
Recurenţa ne învaţã limitele cu care am fost dãruiţi şi localizarea cãlcîiului lui Ahile. Recurenţa estompeazã , dar nu vindecã. Amãgeşte.

Axiomã

Ne ascundem cu toţii între laturile unui trapez, asteptînd, cu nesiguranţã, sã ne calculeze cineva laturile, diagonalele, aria, coastele şi sufletul.

Dialog în do minor

Robinetul picura enervant în ritmul monotoniei unei zile de duminicã.
- Sã’mi aminteşti sã chem instalatorul, spuse Livia în timp ce se ridica de pe scaun. Scoase din bufet un castron de plastic, un pahar de sticlã, o canã, o farfurie şi polonicul.
Puse întîi paharul. Picãturile îşi înãlţarã tonul, nu şi ritmul, dar era o schimbare, nu?
- E mai bine aşa. Cînd te plictiseşti, îmi spui şi pun polonicul. Sau mai bine cana?
Aşa urmarã la rînd toate obiectele, prea puţine parcã pentru timpul mãsurat în paşi de melc.
Livia privea pe fereastrã, niciun nor cu care sã’şi ademeneascã gîndurile, florile le udase deja, gãtitul nu o atrãsese niciodatã.
- Ce cald se face. Ţi’ar prinde bine aer de munte, nu crezi? Poate mergem weekend’ul viitor. Sau mai bine sã’mi iau concediu o sãptãmînã?
Seara se lãsa încet, şi ea tãcutã, cumva nehotãrîtã, sã mai lase un pic de duminicã?
Livia nu voia sã plece din bucãtãrie. Restul casei o speria cu formele închipuite la colţuri. În plus, o amuza sunetul apei, acum era rîndul rãzãtoarei sã’şi prezinte calitãţile muzicale.
- Sã mergem la culcare? E tîrziu, nu? Parcã am uitat ceva. Tu ştii ce oare?


- A, da, mîine sã caut un instalator. E luni, ne trezim devreme, hai sã dormim.

Aşa îi spun eu.

Iubita Buruianã. Dintr’o varã cu muzicã folk, cînd ne amuzam, ca de obicei, una pe seama celeilalte.

Ea îşi şi ne boteazã cerceii, are constant un şiret desfãcut, întîrzie din cînd în cînd ( niciodatã din vina ei!), mãnîncã picant, se murdãreşte asemenea copiilor mici, dã foc coşului de gunoi.

Dar e fatã bunã, zãu. Foloseşte cuvinte ca “anapoda”, “e , spanac”, “acuşica”, “ciuş-ciuş”,”niţel” , îi tot spun sã’şi scoatã un dicţionar propriu.

Acum doi ani a fost o lumînare într’o pizza. Anul trecut, multã tequila. Acum, aceste cuvinte: sã (nu) creşti mare, iubita mea Buruianã!

Premoniţie

La sfîrşitul piesei, culorile-actori din visul lui Vlad au strîns recuzita, şi’au pus în buzunare nişte plastilinã, au privit încã o datã scaunele întunecate, şi’au plecat sã construiascã adevãrul.

Meniul zilei

Mic- dejun : 100g dimineaţã se amestecã, în sensul invers acelor de ceasornic, cu 30ml rouã proaspãt culeasã, se adaugã fluturi de gene şi se serveşte rece. Pentru energie recomandãm un pahar de apã de ploaie cu miere.

Prînz : supã alfabet, conţine numai litere naturale, de bunã dispoziţie. O bucatã de dupã amiazã se bagã la cuptor împreunã cu cîteva raze de soare, se coc la foc potrivit timp de 3-4 secunde, se servesc cu salatã de castraveţi acri.

Gustare : nor pe bãţ. La alegere, glazurã de portocaliu, verde sau albastru.

Cinã : orez brun cu bucãţi de searã liniştitã şi o canã de cer uşor încãlzit.

Pentru posesorii carnetului de visãtor, vizat pe anul în curs, oferim o reducere de 12,3456798% şi o ghindã zîmbitoare.

Poftã bunã!

(semi)amar

Aruncã’mã în roşu , lasã’mã cu o secundã mai mult decît mã iubeşti. Ajutã’mã sã ies. Apoi pleacã.

Lecturã

Pe gambã mi’ai lipit o bucatã de ziar de acum o sãptãmînã, parcã scriau despre tîrgul de carte.
Pe umãrul drept ai agãţat pasajul meu favorit din “ Noaptea de Sînziene”, braţul stîng l’ai îmbrãcat în coperta cu marea din “Pînzã de pãianjen”.
Restul corpului l’ai scris cu scrisorile lui Lorelei.
Mi’ai spus : acum am sã te citesc!

Crezi?

Ssst. E ora vrãjitoarelor.
Sã nu calci cu zgomot, sã nu te uiţi în ochii pisicilor, sã nu mãturi, sã porţi un licurici în buzunarul stîng.

conjugare de anotimp

În lipsa unui bilet cu destinaţia Groenlanda, unde sã locuiesc într’un iglu, sã mã ascund în cojoc şi sã mãnînc carne de balenã, am decis sã mã mut.
Am debarasat frigiderul de ouã, caşcaval, oala cu ciorbã de peşte, roşii şi un castravete rãtãcit, am scos rafturile, mi’am pus mãnuşi şi cãciuliţã, am închis uşa.
Acum e bine. Vizitaţi’mã, vã aştept cu foci din gheaţã.

Poveste sãratã

A intrat pe uşã val’vîrtej, trîntind în mijlocul camerei geamantanul multicolor, de care amîndouã rîsesem înainte de plecare, cum avea sã încapã tot? S’a descãlţat grãbitã, aruncînd sandalele în aer asemenea unor mingi de tenis lovite ofensiv, a tras aer în piept şi s’a uitat la mine cruciş: “ Ce mai aştepţi? Deschide’l! Parcã nu ştiu cît nu m’ai aşteptat, ci l’ai aşteptat!”.
Eu o priveam atentã, nici nu’şi dãdea seama ce farmec avea , cu ochii vii, irizaţiile verzi şi galbene fãcîndu’şi loc în spaţiul irisului. Şi mai era ceva. Adusese cu ea, în pãr şi pumni, freamãtul şi mirosul mãrii.
"Hai odatã! Dacã ai ştii de ce peripeţii am avut parte! La Medgidia ne’au dat jos din tren, a trebuit sã aşteptãm un altul, primului i’au mai adãugat vagoane pentru marfã şi l’au bãgat în regim de personal. Aiuritã cum sunt, lãsasem geamantanul înãuntru şi abia dupã zece minute mi’am dat seama cã lipseşte. Deja mã gîndeam la expresia ta impasibilã şi privirea ironicã, la cum aveai sã mã priveşti, cu aerul acela de ‘ţi’am zis eu!’, 'eram sigurã!', apoi sã te prefaci cã nu te’ai supãrat, dar sã nu’mi vorbeşti zile în şir. Trãseserã trenul la altã linie, dar conductorul a fost amabil, m’a întrebat numãrul vagonului şi compartimentul, şi mi l’a adus. Am vrut sã’i dau bacşiş dar a refuzat. Cred cã i se fãcuse milã de mine, eu mã gîndeam doar la balaurul de sorã’mea şi la focul conştiinţei. Apoi mi’am luat o îngheţatã, am gãsit cu fistic, m’am aşezat pe geamantan şi’am aşteptat cuminte trenul. De asta am întîrziat. Dar nici nu ţi’ai dat seama cît e ceasul, nu? Deşi pun pariu cã mã aşteptai cu sufletul la gurã. A, iar eşti cu picioarele goale? Degeaba ţi’am luat papucii ãia în formã de delfin de ziua ta, s’a pus praful pe ei. Las’ cã vezi tu, o sã rãceşti şi o sã trebuiascã sã stai în spital, lîngã oameni necunoscuţi, da, care ţie nu îţi plac, şi o sã iei multe medicamente, la ore fixe."
Stãteam cu mîinile în poalã, ascultînd volubilitatea vorbelor ei, ce zburau ca pãsãrile eliberate dintr’o colivie. “ Iar am vorbit prea mult, nu? Vezi, dacã nu mã opreşti, eu nu îmi dau seama. Hai, te uiţi?”
O trimisesem la mare, sã’mi aducã nisip şi scoici. Am deschis geamantanul şi am privit mica plajã rãsãritã pe parchetul din sufragerie. “ Iniţial am vrut sã pun nisipul de o parte şi scoicile de alta. Dar nu m’au lãsat, mi’au spus cã, separate, poveştile se vor rãtãci.”
"Ai vorbit cu ele?"
"Tu ce crezi? Cã ‘ţi aduc scoici ce nu au simţit marea sau nisip fãrã urmã de talpã pe el? Ştiu cã asta nu intra în atribuţiile mele, dar m’am gîndit cã e mai bine aşa."
Aş fi vrut sã mã pot ridica, sã stau în picioare în faţa ei şi sã o pot îmbrãţişa cu tot corpul, sã simtã cã’s mai înaltã şi mai mare, cã eu o protejez şi nu ea pe mine. Dar nu, scaunul cu rotile cãpãtase deja înfãţişarea unui mutant SF, din viitorul nu prea îndepãrtat probabil.
"Mulţumesc. Înseamnã mult pentru mine."
"Pãi altfel crezi cã m’aş fi dus? Cu un geamantan , în plinã zi, pe plajã, vorbind aparent de una singurã? Noaptea degeaba mã duceam, îi auzeam dar nu’i vedeam, voiam sã aleg numai scoici frumoase. Se uitau oamenii chiorîş la mine, dar eu îi ignoram. Mi’a luat ceva timp, sã ştii. Unele fire de nisip nu voiau sã vorbeascã cu mine, erau ţîfnoase, iar cîteva scoici m’au zgîriat în marginile lor. Probabil aveau o zi proastã. Ei, şi acum, cã mi’am dus misiunea la capãt cu bine, am sã te las sã’ţi scrii poveştile. Ştiu cã vrei sã rãmîi singurã cu ele. Eu ies în oraş. Nu ştiu cînd mã întorc, nu mã aştepta şi nu îţi face griji! Pa!"
Dar eu aş fi vrut sã rãmînã, sã’mi spunã ea poveştile, în glasul ei aş fi privit totul ca pe un ecran, culoarea mãrii, glasul vîntului, oamenii ascunşi în scoici şi nisip.

Aromã

În timpul rãzboiului cafeaua era consideratã un lux,dar tanti Lena aduna “buruieni” de pe marginea drumului, scoţîndu’le din pãmînt cu tot cu rãdãcini.
Separa floarea şi frunzele de tulpinã , tulpina de rãdãcinã. Spãla rizomii scurţi şi groşi, aprindea cuptorul, îi împrãştia într’o tavã şi îi lãsa sã se prãjeascã zece-cincisprezece minute.
Apoi îi mãcina, în aer se împrãştia miros proaspãt, dulce-amãrui. Punea apa la fiert şi o invita pe bunica la o cafea de pãpãdie. Avea gust astringent, mai amar decît cafeaua originalã, dar tanti Lena mai ştia şi cã pãpãdia nu iritã stomacul, în plus are efect tonifiant asupra ficatului şi rinichilor.
Zilele trecute bunica mi’a preparat o cafea de pãpãdie, sau buhã, lilicea, papalungã, pilug sau floarea mãlaiului, doar cîteva din celelalte denumiri ale acestei plante , pe cît de comunã, pe atît de misterioasã.
Într’un pahar translucid, lîngã ceaşca aburindã, o floare de pãpãdie. Sã’mi pun o dorinţã şi sã învãţ pufii sã zboare.

Expediţie

Dacã nu mã întorc pînã la apus, ia o lanternã şi cautã’mã sub un fir de iarbã.
Umblu dupã omul din mine.

Fuziune

Apa de ploaie sapã şãnţuleţe în buricele degetelor. Unghiile sunt curate, albe, asemenea unor rufe abia spãlate.
Pe lentilele ochelarilor picãturile imprimã şiroaie discontinue, prin care pupila rãzbate cu greu.
Împrejur, mii de trupuri vibrante, abia ieşite din mare, uitã de ele şi de cei din jur, acordurile le aruncã undeva departe, în explozia unei stele sau foarte aproape de soare.
Pic. Pic. Pic. Repetitiv, cu viteza luminii, ameţitor, cîte poveşti ascunde un bob de ploaie?
Undeva lînga gambã epiderma se crapã, ploaia se absoarbe şi ajunge în circulaţie, sîngele se dilueazã, devine palid, în mine cîte poveşti pot încãpea?

u şi i

Lulu are pãr blond, cîrlionţat, ochi albaştri cu gene dese, blonde şi ele. E rãsfãţata familiei. Lulu face rochii pentru pãpuşi şi posedã propria lume peste care guverneazã. În camera ei miroase a turtã dulce.
Luli are genunchii mereu juliţi, poartã pãrul tuns castron, cu breton ce’i umbreşte ochii verzi. Joacã fotbal cu bãieţii din cartier, fluierã şi colecţioneazã suprizele de la guma de mestecat. În camera ei miroase a zarzãre. Zarzãre crude.
Lulu şi Luli sunt cumva prietene. În timpul vizitelor dintre pãrinţi cele douã îşi zîmbesc politicos, deşi privirile afirmã cã niciuna nu e dispusã sã înţeleagã lumea celeilalte.
Peste ani, Lulu va fi o soţie perfectã, mamã exemplarã, va şti cum se face gemul de caise şi cum se pun murãturile, cum se calcã corect o camaşã, cum se face un bagaj din care sã nu lipseascã nimic, etc. Drum drept, bine pus la punct, fãrã abateri.
Luli va juca. În piese de teatru şi filme. Un om mare cu imaginaţie de copil. În agenda ei nu se va gãsi dragostea ce poartã verighetã. Va fi liberã şi dezordonatã, încã mirosind a zarzãre.
Cele douã vor pãstra o legaturã rece , rezumatã la cîte un telefon de sãrbãtori sau la aniversãri.
Peste şi mai mulţi ani, o Lulu înşelatã de soţ, cu copii mici şi fãrã serviciu, se va muta acasã la Luli, unde nimic nu poartã amprenta ordinii sau a rigurozitãţii.
În aroma unui ceai de iasomie vor deveni cu adevãrat prietene , astfel încît singura diferenţã intre ele va fi numai cîte o vocalã de fiecare.

Suicid

Timpul stã spînzurat de tãcerile tale.
Aşteptarea urmeazã, cuminte, la rînd.
La început, înainte de cuvînt, tãcerea s'a îmbrãcat în roşu. A dansat tango, a fumat şi a bãut tequila.
Dupã cîteva tresãriri sub funie, hipoxie şi mişcãri ale globilor oculari, tãcerea a scos limba tuturor piticilor din mintea ei. Purta pe ea gustul sãrat al unor ochi albaştri.
Zvîcniri inutile, încercare de eliberare, fadã şi prea subtilã.
Neputincioasã, tãcerea se aruncã acum în gura vîntului.
Spune'i "la revedere".