mărturisire

M-am întors aici cu o oarecare speranță, nerecunoscută până acum, că lucrurile vor decurge lin. Am poveștile în mine, știu asta, câteodată chiar simt cum mă apucă cu mâinile lor cu multiple degete și ma sufocă de îmi dau impresia că nu voi supraviețui dacă nu le voi da aer să respire și ele.
Cu toate astea, există un blocaj atât de vechi și atât de înrădăcinat, încât ele rămân, în diferite forme, pe sfert, ciuntite, zimțate, înjumătățite si cu toatele uitate, pe undeva. Praful se depunde în straturi din ce în ce mai groase, păianjenii își clădesc bogate pânze întortocheate, eu închid ochii și mă prefac că timpul e tot de partea mea. Fără să am curajul să recunosc ca nu timpul e problema, nu acum, ci detașarea mea de acest loc, pe care îl iubesc și îl detest în aceeași măsură.
Îi iubesc asperitățile și fațetele, îi urăsc substraturile care par numai sa îmi arate ce ratez, cum aș fi putut ajunge dacă nu m-aș fi lăsat bătută.
Este o confesiune pe care o scriu greu, așa cum se tolerează și căldura acestor zile, în care hainele spălate se usucă în mai puțin de jumătate de oră, măcar un lucru bun, dacă zilele săptămânii ne țin în orașul ce nu se răcorește nici la miezul nopții.
Îmi e frică, de fapt. Că s-a terminat, această tumultuoasă și imprevizibilă relație a mea cu scrisul. Că e ca și atunci când pui în mașina de spălat multe perechi de șosete colorate și după ciclul de spălare cumva, fără logică, pe frânghie nu întinzi mai mult de trei sferturi din ele. Și rămân desperecheate, bietele. Ca și parcursul celor scrise aici, în acest timp- o acută și iremediabilă senzație de desperechere.