S-au adunat multe pe rafturile ce îmi căptușesc interiorul, ca într-o cameră în care nu ai timp sau chef să faci curat și se tot adună, claie peste grămadă, până când abia mai ai loc să respiri. Dar e prea târziu să te apuci acum să faci curat și ordine, e prea târziu și pare prea greu, așa că tragi ușa după tine și te prefaci că nu există, iar după un timp chiar uiți. Doamne ferește să ai nevoie de ceva de acolo, mai degrabă inventezi scuze, refuzi întâlniri, preferi să cumperi cărți noi în loc să le cauți pe cele împrumutate pentru a le înapoia.
Nu știu ce să fac. Așa că stau, în loc să fac orice altceva. Mi se pare cumplit cum nu mă mai bucură niciun film, nicio carte, nicio îmbrățișare, nicio discuție, nicio melodie. Este static și albnegru și mut.
M-aș bucura să nu fi fost așa, cu siguranță cea de acum câțiva ani nu se gândea la cea de azi așa, ca și cum aș fi parcurs deja toate etapele și toate stările și nimic nu mă mai poate surprinde, nimic nu mă mai poate clinti.
Poate e nevoie de o asemenea confesiune pentru schimbare sau poate e numai punct. Nu înțeleg mai nimic din viața asta, doar că te poți lăsa așa ușor dus de val, încât minciuna se inventează practic singură.
Cam așa
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu