înfruntări imaginare

Stăteam toţi la aceeaşi masă veche, cu tăblia scrijelită şi un picior clătinîndu-se, uitîndu-ne pe furiş unii la ceilalţi, prefăcîndu-ne preocupaţi de cuvintele aruncate pentru a acoperi golurile şi întrebările adevărate, pentru a înfăşura firele aproape rupte ce odinioară ne legau sufletele şi îmbrăţişările cînd ne întîlneam şi ne zîmbeam şi ne era de ajuns.
Eram noi, cei de acum, aşezaţi împrejurul mesei pe care odinioară ne făceam temele şi citeam romane, priviţi din umbră de noi, cei de atunci, aşezaţi într-un cerc larg, înconjurînd masa aproape ieşită din uz, cu un picior beteag sub care băgasem o bucată de hîrtie îndoită.
Deasupra noastră aerul se saturase cu fuioare de fum negricios şi amărui, vîrfurile ţigărilor îmi păreau ochi de bufniţă, aşteptam tăcerea ca pe o primejdie iminentă, un punct de plecare pentru adevăratele gînduri de care ne feream şi pe care le amînam cît mai mult, măcar să se lase întunericul, va fi mai uşor să nu ne privim în ochi cînd fiecare va vorbi doar în numele lui şi ne vom dezice de tot ce aveam în comun, cînd ne vom accepta pierderea prieteniei şi a punctelor de sprijin, justificînd totul prin lipsa de timp, stresul, problemele de serviciu, oamenii noi, încercînd să scuzăm tăcerile şi convorbirile trunchiate, răspunsurile întîrziate, indiferenţa şi golul.
Şi după ce vom fi vorbit de-a valma, susţinîndu-ne pentru ultima oară tocmai în această fugă de oamenii din noi între care ridicasem poduri, şi tăcerea va fi întreruptă doar de foşnetele estompate ale nopţii, ne vom da seama de inutilitatea acestor justificări, odată ce am renunţat deja, de ce să o şi constatăm, de ce să încheiem totul ciclic, în jurul aceleiaşi mese de odinioară, ca şi cum în mod cert viitorul nu ne va oferi nicio portiţă de revenire.
Uite, să pot spune ceva, să bat cu pumnul în tăblie, să ţip, să le întrerup conversaţia politicoasă, să aprind lumina şi să îi caut ,în timp ce le înfig degetele în orbite, pe cei pe care-i cunosc încă, pe care pot să nu-i pierd, ei nu ştiu că singurul lucru care contează sînt cei ce pot schimba în tine un gînd, ce pot stîrni o idee, un zîmbet, furtuni şi cîntece fără rimă? Noi, cei ce am fost cîndva, mult mai încrezători şi cu privirea limpede?
Ţigara mea se fumează singură, demult nu mai aud cum s-a lăsat tăcerea doar pentru o secundă, suficient pentru ca cel din stînga mea să deschidă drumul renunţării şi ceilalţi să-l aprobe în grabă,fără scuze, fără regrete, un vot unanim pentru pierderea noastră, cei visători.
Şi cînd deschid ochii şi mă simt suficient de puternică să vorbesc,lumina e aprinsă, în jurul becului se învîrt, beţi, nişte fluturi albi, în jurul mesei nu mai e nimeni, doar din cercul mai mare îmi zîmbesc ştirb nişte umbre negre.

schimb de roluri

fugeau caii în linie dreaptă pe cele două şine paralele de tramvai,întrînd în galop în librăriile cu miros proaspăt de tipărit, ronţăind fiecare frază ce conţinea cuvintele "morcov" sau "zahăr cubic", nechezînd vehement cînd se apropiau de ei doamnele vînzătoare cu cărţi de bucate sau cai de hîrtie, trasaţi doar cu contur negru şi goi pe dinăuntru, fără culoare şi fără viaţă. după amiaza,cînd semafoarele clipeau în verde, caii cu numere impare schimbau macazul spre cafenelele cu ceai de lămîiţă şi mere coapte. spre seară, în rostogolirea blîndă a soarelui, caii cu numere pare îşi fremătau nările şi genele de domnişoară dată cu rimel în note simfonice şi partituri întortocheate.
iar tramvaiele se pierdeau în praful uliţelor şerpuitoare, oprind în staţiile cu lanuri îmbrăcate în fuste de maci, pictîndu-şi coastele de tablă cu petale de roşu şi parfumîndu-se în esenţe de somn, pe care le revărsau asupra visătorilor ce se încumetau la asemenea călătorii. se jucau uneori , în zilele călduroase, de-a v-aţi ascunselea sub cupolele de frunze ale pădurilor umbroase, ascunzîndu-şi fiecare vagon în scorburi,în cuiburi, sub fir de iarbă sau în ciocul unui cuc, bătîndu-se cu roţile pe umeri atunci cînd se descopereau, rîzînd unul de celălalt cu dinţii portocalii ai scaunelor de dinăuntru. se odihneau nopţile pe căpiţe de fîn, adîncindu-şi oasele obosite în moliciuni odihnitoare, concurînd fiecare cu succes la titlul de cea mai înfricoşătoare umbră, spionîndu-se unii pe alţii cu colţurile geamurilor şi ronţăind stelele căzătoare, pentru ca dimineaţa să li se îndeplinească dorinţa de a fi cai.

posibilitatea visului

Se visase plîngînd, în felul acela în care plîng oamenii care au ascuns prea mult timp un sentiment, de orice factură, fie el de dor sau vinovăţie. Şi în vis, înaintînd pe un drum necunoscut, în capătul căruia se lungeau nişte scări cu balustradă din fier forjat, cu model cu împletituri complicate şi prăfuite, o găsise pe Iulia, tot plîngînd, cu spatele la ea.
Îi vedea, ceţos, umerii cum tremură şi îi era frică să se apropie, dar ştia că este singurul lucru pe care îl putea face,chiar dacă poate nu avea nici măcar dreptul ăsta, să întinđă braţele şi să o cuprindă, dar nu acolo, în vis, ci aici, unde betonul şi vinovăţia sînt adevărate şi nasc lacrimi, din acelea amare.
Dinapoia pleoapelor reuşise să o îmbrăţişeze, în somnul chinuit al după-amiezii, după zile şi nopţi albe, în care trăsese de arcul din ea pînă la tensiune maximă, fără să ştie unde poate ajunge, şi atunci, cînd pe firul de aluminiu se plimbau cearcănele şi întrebările, găsise un drum cu un plîns la capăt.
Nu apucase să afle cum ar fi arătat privirea Iuliei dacă s-ar fi întors cu faţa la ea. Se trezise şi-şi pipăise obrajii, sărînd degetele. Pietrele crăpaseră şi regretul se ridicase la suprafaţă.
Ar fi fost bine să se poată întoarce în vis şi să vadă o continuare pe care să o poată suprapune realităţii, să ucidă astfel încă un demon, să ştie că într-adevăr timpul estompează sentimentele şi greşelile se pot ierta uneori cu sufletul.

Am deschis ochii şi fereastra pentru ca dimineaţa să poate pătrunde aşa cum e ea, un pic umedă şi un pic gri, dar cu un verde imaginar atît de puternic implantat în sunete şi răcoare, încît îi aranjez o pernă mare sprijinită de tăblia patului, lîngă peretele protejat de turnuri imprecise de cărţi, aşez o cană aburindă cu cafea,o farfurioară cu pricomigdale, şi o las să se simtă bine, să'şi simtă propriul timp aşa cum s-ar cuveni în a şaptea zi a săptămînii, doar zi de odihnă, nu?
Am să merg eu afară, să ţin locul dimineţii, atît de frumos acomodată în camera cu miros pătrunzător de lichid binefăcător. Am luat în pumni aburi albicioşi de cafea, poate am să trezesc şi pofta soarelui, să stăm la o discuţie amicală, ca într-o dimineaţă de duminică, un pic prea umedă, un pic prea gri.

I'm looking for the face I had before the world was made

La răsărit soarele se aşezase pe marginea mării, într-un echilibru precar, de-ţi venea să întinzi mîna să-l susţii, să nu cumva să se rostogolească înapoi de unde a venit, lăsîndu-ne pierduţi în noapte eternă. Din acrobat pe funie la înălţime l-am transformat pe soare în gălbenuş de ou, cu înveliş moale şi cald, doar să ne afundăm hainele sufletului, apoi să le clătim în calmul apelor, cu unduiri liniştite şi încete.
Din sacul de dormit mi se mai vedeau doar ochii, iar eu prin ei nu vedeam decît împăienjenit, amalgamat, voci, paşi, cearta pescăruşilor, limbile spumoase ale valurilor, atît de aproape, atît de ireală prezenţa mea acolo, în sacul de dormit de pe izoprenul de pe nisip.
La mare mi-a fost şi cald, şi frig, şi dor, şi frică, şi rîs, şi plîns, şi imaginaţie cu scafandri ce trăiesc pe cer, cu nisip prin buzunarele blugilor, cu cioburi de scoici lipite pe piele, cu degetele picioarelor trezite de gheaţa apei, cu cafea cu pietre şi cu un soare ce m-a sărutat sălbatic, lăsîndu-mi semne pe faţă, braţe şi glezne, neuniforme şi adînc înroşite, cu textura pielii de crocodil metamorfozată acum în imaginea unui perete scorojit, cu vopseaua veche încă atîrnînd pe alocuri.
M-am întors doar pentru a-mi dori să fiu tot acolo, pe aceeaşi linie, şovăind, într-un picior, ştiind însă că oricum voi cădea nu mă voi lovi, ci voi fi bine.

geometrii (pre)sărate cu umbre şi scafandri

praf de stele pe mîinile mele