un sfîrşit

Îmi pare în această ultimă zi calenderistică de vară că prin venele mele se scurg tristeţi dintotdeauna, din acelea zimţate şi mute, adunate in grămezi, împiedicînd plămînii să respire şi inima să bată cum trebuie.
S'a dus şi vara, călare pe un bulgăre de foc, lăsînd în locul ei o mirişte pustie pe care eu, nepricepută, o voi da în grija buruienilor.
Cerul pare să cadă peste cuvintele mele,e greoi şi împiedicat şi eu mă rog în van de el să plouă.
Să plouă monoton şi nesfîrşit, să îmi ajungă apa la glezne şi în balerinii cu baretă, apoi să urce pînă la genunchi, la tivul rochiei, să se odihnească un pic, cît să lase timp celorlalţi să plece, apoi să îmi învelească umerii şi într'un sfîrşit să mă dizolv.
Pe caldarîm, în soare somnoros şi arămiu de toamnă proaspătă, să stea aruncate aleatoriu rotiţe zimţate de tristeţe cu gust metalic.

Hai să plouăm

O privea cum desface o portocală, micuţă în pelerina de ploaie în care se pierdea parcă şi de ea însăşi. Ploua mocăneşte, capete goale şi umbrele se grăbeau spre casă, numai ea stătea cuminte pe o bancă cu vopsea scorojită, concentrîndu'se să desprindă coaja de pulpa fructului.
Sorbi repede sucul dulce acrişor al portocalei apoi, zîmbind aerului, prinse a ronţăi asemenea unei veveriţe bucăţile de coajă pe care le păstrase în poală.
Ar fi vrut să'i spună să meargă acasă, precis o aşteaptă, undeva la căldură,cineva îngrijorat de absenţa indelungată, cu apa la fiert şi o baie caldă cu miros de iasomie.
Ea continua să mestece, să'şi şteargă din cînd în cînd ochii cu dosul palmei, eliberîndu'şi privirea de stropii agăţaţi de gene.
Ploaia nu contenea, deşi nu ăsta era decorul potrivit. El îşi imagina adieri de primăvară şi'un vîrf de soare care să o încălzească. Stătea în spatele unui copac bătrîn, insensibil la frig şi umeazeala ce'i pătrunsese pielea şi oasele, privind'o cum colorează, asemenea unei fîşii de curcubeu, monotonia cenuşie.
Ea îl văzuse, îi era ciudă că nu venise la ea, ar fi împărţit cu el coajă de portocală cu gust de ploaie.
Cînd cerul se însenină, în parc rămăsese numai o singurătate.

curăţenie de noapte

În camera de la capătul minţii mele aerul străbate în zig-zag pereţii de hîrtie, coloraţi în fiece dimineaţă după modul în care deschid ochii.
Cînd mă vizitezi e musai să schimbi măcar nuanţa unui perete, altfel un avion de hîrtie te va escorta înapoi în lumea de ciment.
În bucătăria cu faianţă din post-it'uri miroase mereu a plăcintă cu dovleac, ceainicul şi ibricul de cafea murmură iar ceştile din lut, în forma palmelor noastre de cînd eram copii aşteaptă cuminţi să fie umplute şi invitate la vals de către linguriţele lustruite.
Am fotolii comode cu huse din material de nori sau scaune tari, confecţionate din coperte de cărţi.
La intrare am instalat un detector de gînduri gri. Cînd sunt depistate intră în funcţiune un pămătuf ce'ţi va şterge de pe retină memoria acestei culori.
Se vorbeşte în şoaptă sau în joc ameţitor de degete.
Acum am să trag obloanele din pînză de păianjen şi'am să deretec un pic.

o măruntă filosofie

Stau şi privesc grămăjoara asta de fîşii mîzgălite şi'mi dau seama că oamenii pot trăi mult timp fiind trişti.
Că putem îmbrăca cenuşa în zîmbet şi indiferenţa de viaţă în staţii prost luminate.
Că ne putem minţi atît de bine unii pe alţii, privindu'ne drept în ochi, dar cu sufletele spate în spate.
Că noi, oamenii, chiar şi cînd respectăm regulile, nu facem decît să trăim la întîmplare.
Vulnerabilitatea noastră se maschează sub machiaj strident şi colţuros. Suntem mici şi ne punem tocuri, ne e frică şi îi punem haine ţipătoare, ne pierdem în claxoane, poluare şi gălăgie.
Vreau să gust din asfalt, să'mi rănesc degetele în frămîntarea pietrelor şi să spun : nu, nu sunt bine.

Negare

Nu'mi e frică de tine, să ştii.
Ieri ţi'am pîndit zîmbetul la colţ de stradă prost pavată,nu mi'a fost frică de răsfrîngerea lui asupra fustei mele cu cearcăne violacee.
Ţi'am urmărit teneşii în labirintul gîndurilor strecurate printre pietoni, nu mi'a fost frică de zidul în care m'aş putea opri definitiv.
Ţi'am însoţit degetele aspre peste tuşul proaspăt al cuvintelor, nu mi'a fost frică de semnele pe care le'ar fi putut lăsa în colţul stîng al ochilor.
Dar de mine îmi e frică.

Fata vînturilor

Lolaia s'a născut în afara timpului şi a spaţiului geometric,la linia de orizont, în zare, din sărutul inefabil a două vînturi, curenţi de aer rătăcitori.
Mama Lolaiei, Briza de Mare, temperează nisipul ce arde şi gîdilă epiderma, formînd un circuit de compensaţie între apă şi uscat.
Crivăţul, tatăl fetei, porunceşte şi îngheaţă, este îmbrăcat de zăpadă şi înroşeşte obrajii copiilor de pe săniuţe. Este aspru, iar cînd se încruntă suflă cu viscole.
Lolaia are ochi-oglindă, de mărimea unor ghinde, şi cînd te prinde în faldurile ei de vitraliu fluid, dai nas în nas cu sufletul tău.
Se spune că niciun om nu rămîne acelaşi după ce o întîlneşte pe fata vînturilor.
Lolaia te pîndeşte pe marginea irisului, se joacă de'a baba oarba cu tine şi te trezeşti că alergi de nebun într'o cameră de oglinzi.
Degeaba strigi, în lumea ei auzul nu s'a inventat, degeaba te zbaţi, degeaba loveşti imaginile, ele arată în continuare omul gol goluţ din tine, ascuns pînă atunci într'un cotlon întunecat şi împachetat în pînză trainică de păianjen.
Cînd deschizi ochii mai bine şi accepţi că visul e de fapt realitatea sufletului,te împresoară o adiere călduţă de'ti atinge pînă şi ultima moleculă; adierea se metamorfozează în vînt slab ce creşte în intensitate din ce în ce mai mult , în oglinzi ghemul de fire se descompune evaporîndu'se în aer, iar cînd Lolaia suflă cu păpădie, oglinzile cad la pămînt, în mii şi mii de particule microscopice, purtînd în cele patru zări hainele cele vechi ale sufletului. Te regăseşti aşa cum nu credeai că poţi fi, privindu'te mirat în vitrina unui magazin, ochii îţi strălucesc, zîmbetul e firesc, te uiţi în dreapta, apoi în stînga, dar nu ai cui să mulţumeşti.
Încearcă doar să nu uiţi proiecţia oglinzilor.
Lolaia e pretutindeni şi nicăieri.

în loc de bună dimineaţa

Prima cană de cafea s'a consumat în timpul în care bei un pahar cu apă.
Pun deja de a doua, adicţia îşi cere dreptul incontestabil de a fi satisfăcută.
La următoarele voi încerca negocieri, deşi nu prea îmi imaginez ce pot da la schimb.
În schimb,cuvintele dansează în horă de iele dacă le administrez în cantităţi industriale licoarea magică.
Pe vremea cînd îmi permiteam să o savurez, cafeaua se descompunea în papilele gustative în imagini şi sunete, cristalizînd apoi în aromă şi zîmbet.
Fericirea era suma dintre o cafea, o carte şi linişte.
Acum rareori le mai prind împreună.Citesc ciuntit în tramvaiul 32, în dimineţi în care ochii nu ascultă comanda creierului, pe retină nu rămîne imprimată nicio impresie, doar zbor de pagini goale în tramvaiul cu o mie de feţe. Cafeaua o beau întrerupt, iau guri mari, dacă aş putea să o păstrez pe cerul gurii şi să o divizez poate i'aş recunoaşte prietenia. Cel mai adesea uit de ea, o găsesc rece, străină, bosumflată. Oftez şi eu.
Citesc şi la întoarcere, în căldură toropitoare, reluînd paginile ce nu s'au trezit dimineaţa o dată cu mine. Cuvintele, însă, se topesc în metalul tramvaiului, formînd aliaje de care mi'e frică să mă ating.
De linişte nu spun nimic. Nici nu aş mai recunoaşte'o, în eventualitatea în care aş revedea'o.
Cafeaua cu numărul doi a dat în clocot, colorînd în maroniu albul aragazului.
Îmi frig limba în graba mea de trezire.

Şi umbrele simt

Felinarele sunt licurici, împrejmuind în lumină difuză carne şi suflete.
Umbre alungite învelite în foşnete îşi urmează proprietarii, alunecînd pe asfaltul prăfuit asemenea unor cîrpe folosite pentru curăţenie.
Din ele nu curge sînge cînd sunt lovite, ele nu plîng cînd le doare,nu cunosc somnul, gustul sau mirosul. Dar umbrele iubesc.
Iar atunci cînd un om îmbrăţişează pe altul umbra sa răsfrînge în anonimitate o altă umbră sau doar ideea acelei himere, căci ea nu corespunde celui îmbrăţişat.Umbra iubeşte o adiere, un sfert dintr'o clipă de intersecţie, umbră peste umbră în forme răsucite. Atît de scurt, încît în umbră rămîne tatuat numai o farîmă de fior.
Umbrele nu au memorie.
Iubesc în fiecare zi altfel şi altceva,purtate de paşii oamenilor.

Pe dos

În noaptea asta atît de "greierătoare" aş vrea să mă plimb printre legende şi poveşti nemuritoare.
Să am credinţa copilului că de n'oi fi cuminte un buhuhu negru şi mare mă va fura, ducîndu'mă în lumea prichindeilor neascultători.


Smaranda - Povestea Lupului (Angela Maldovan)
Asculta mai multe audio Diverse

Mă legi la ochi cu ceaţă

E ca şi cum cineva mi'ar fi spart lentilele ochelarilor de vedere.
Ies pe stradă şi ceaţa se colorează, tulbure şi incert. Tot ce nu e mare trece neobservat.
Mă bazez pe intuiţie, dar cu toate astea oamenii mă privesc ciudat doar pentru că eu îi privesc anapoda. Habar nu am dacă din faţă se apropie un necunoscut sau vecinul de la patru. Nu ştiu dacă din staţia de tramvai îmi face mie cineva cu mîna sau altcuiva.
Merg încruntată, un prieten ajunge în dreptul meu şi'mi zîmbeşte nedumerit.
Neîncrederea creşte, aş vrea ziua asta s'o petrec sub cearceaf.
Nu mă opresc, nici nu mă întorc.
Poate în curînd totul se va limpezi, aşa cum sedimentul se depune pînă la urmă pe fundul recipientului şi apa devine clară.

Somn uşor

Degetele mîngîie tacit irisul ce'ţi colorează umbrit privirea, adunînd în buricele lor tot ce te'a mîhnit în ziua de azi, zîmbetele strîmbe, mîinile false, praful pe care oraşul ăsta îl lasă uneori în suflete.
Suflu, în fereastra deschisă, în cîntec de leagăn, asupra degetelor încărcate de'acum, ca totul să se evapore, asemenea lucrurilor ce dispar miraculos din palmele scamatorilor.
Le bălăcesc în cerneala stelelor şi'ţi adorm pleoapele, ferecînd geană peste geană în lumea de poveste a lui moş Ene.
Nu te teme, somnul e în siguranţă, îl veghez eu. Dormi.

Poate că...aş putea să te las să mă vezi.

Lykke Li-Tonight
Asculta mai multe audio Muzica

prima leapşă

Prima mea leapşă sună aşa : Klara, Verde Ursuz şi (pseudo)moşu vor continua postarea publicată de mine mai jos, fiecare cu propriul joc de cuvinte. O vor da mai departe apoi unui număr de maxim trei persoane, care vor şi închide leapşa, scriind de fapt sfîrşitul poveştii. Fiind prima mea iniţiativă de acest fel nu am vrut să o dispersez prea mult. Pe viitor mai vedem.
Abia aştept să văd toate traseele pe care le va parcurge începutul meu de poveste.Şi cum se va termina.

foileton

Se amuza de norii din băltoace, care păreau să se pieptene în oglindă, elefantul-nor se transforma în şoricel, cămila-nor în pinguin, vulturul-nor în pescăruş. Asta în timp ce aştepta să treacă strada.
Se trezise tîrziu, lumea cealaltă, din vis, îi acaparase şi timpul realităţii, deşteptătorul zbierase, dar nu şi pentru urechile lui.
Visase o casă cu mansardă. Şi gard gălbui, din loc în loc cu vopseaua desprinsă, înalt de un metru şi un sfert. Şi acoperiş verde, ascuţit, cu o ferestruică pe mijloc, colorată vesel în portocaliu. Ca să ajungă la mansardă a urcat 365 de trepte în spirală, înguste, cu miros de brad, sprijinindu'şi braţul de balustrada scrijelită, cîte o literă la fiecare 5 trepte. Avea să descifreze mesajul, dacă era unul, la întoarcere. Simţea că acolo, în acea cămăruţă întunecată şi nelocuită cine ştie de cînd, îl aşteaptă ceva. Sau cineva.

Noaptea asta zgîrie cu negru.

Cocorosie-Terrible Angels
Asculta mai multe audio Muzica

intersecţii

Fugea de mult timp.Nu avea ceas, cerul se luminase, se întunecase, nu ştia însă de cîte ori. Plecase de acasă cu gîndul să se plimbe puţin, să'şi umple plămînii de aerul de după ploaie.
Ideile se multiplicau, formele se amestecau,el alerga, dacă se va concentra pe ritm şi viteză vor dispărea pe rînd, unul cîte unul.
Prima oară pierdu un adidas. Cel din piciorul drept. Urmă stîngul. Tălpile îl dureau,sîngerau, dar de gînduri nu scăpă, erau tot acolo. Ar fi vrut să le preschimbe în pietre, să le pună în buzunare şi să le arunce la fiecare intersecţie.
Asta era viaţa lui, o sumă de intersecţii la care nu se oprise să se întrebe ce cale să apuce, doar închisese ochii şi aşteptase. De fiecare dată venise cineva, îl luase de mînă şi îl ghidase într'o direcţie. Dar oamenii din viaţa lui se dovediseră a fi din fum. Nu trecuse cu niciunul de două intersecţii, oricît de mult se străduise să îi reţină, să'i păstreze într'o stare în care să nu se evapore.
La un moment dat, deja singur şi obişnuit, cînd ajungea la răscruce închidea doar un ochi. Nu mai credea doar în destin. Trebuia să aleagă şi el. Oamenii prinseră contur de sticlă, transparenţi şi reci. Nici cu aceştia nu reuşi să ajungă la următoarea intersecţie, avînd doar un ochi deschis nu putea fi atent la tot, aşa că oamenii de sticlă ajungeau cioburi pe asfalt.
Fugea de mult timp. Trecuse, cu ochii deschişi prin multe intersecţii, nu se oprise, dar gîndurile erau încă acolo, în el, cu el, despre ce (nu) e el.
Ştia ce caută şi nu va găsi niciodată, indiferent de modalitatea de alegere. Un om din acelaşi aluat ca şi el.
Fugea de mult timp. Îi rămaseră doar gîndurile.
Intersecţiile îşi pierduseră sensul, fum şi sticlă peste tot.

Pauline Croze - Quand je suis ivre
Asculta mai multe audio Muzica

În beţia culorilor eu nu mai cred. Am devenit rezistentă. Mă tai într'un ciob şi desenez apusul. Ascund în pod ochii şi mîinile tale, cobor scara în spirală şi mă rătăcesc în mine.

post-restant

Mi-ar plăcea să îţi trimit scrisori în plicuri colorate, să stau la poştă să lipesc timbre şi să le dau drumul uşor în cutia poştală. Apoi să aştept răspunsul tău, să întîrzie, să deschid de şapte ori pe zi cutia, să îi bodogănesc pe cei de la poştă(au încurcat, probabil, adresele).
Cînd aş fi renunţat la aşteptare, să gasesc în hol, adus de mama, răspunsul tau. Să pot fi calmă, să nu îmi tremure mîinile, să am rabdare să îmi fac o cafea, să ies pe balcon, să surîd copiilor din parcul de vis-a-vis şi abia apoi să citesc. Prima oară pe nerăsuflate, fără să pricep mare lucru, apoi, încă de multe ori, pînă cînd ce înţelesesem pe parcurs să se distile în sentimente.
Să zîmbesc din nou, pentru tine.

expectativă

vremea asta e de graniţă. în aşteptare. îmi doresc să fi ştiut descîntece, pe care să le spun în şoaptă, aşa cum povestesc bunicii la gura sobei istorii despre vrăjitoare şi căpcăuni. să nu'mi fie frică de pe acum, să nu'mi miroasă a picături de gri cu gust de trăznet, să pot închide ochii la încruntarea cerului.
de fapt,şi eu aştept. să îmi topesc aliajul gîndurilor în şirurile de picături ce vor lovi sacadat asfaltul, modelîndu'l în altă formă decît cea obişnuită, să'mi ud vîrfurile degetelor şi impulsurile să se transmită continuu pînă în aşchia de suflet, să învăţ cuvintele fulgerelor şi tunetelor, ţinîndu'le isonul.
Nu e nicio grabă, însă. de'aş putea măcar trăi starea asta cu adevărat, fără să vreau prea mult dintr'odată. Cum se învaţă răbdarea?

Între miercuri şi vineri

Cearceafurile sunt albe, în dimineaţa asta îmi e greu să renunţ la răcoarea lor, aş putea închide ochii la loc, în spatele pleoapelor timpul îşi pierde paşii cerţi.
Joi, iar joi, o altfel zi de joi, vîntul adie lin prin cameră, mîngîind perdeaua, biroul, teancul de cărţi, se opreşte o clipă pe foile cu scris de cerneală, ezită, nu le oferă aripi, nu încă, apoi poposeşte pe ochii mei închişi. Eu nu vreau să'l văd, el e răbdător.
În miezul meu de nucă florile nu ofilesc niciodată, la robinet curge numai cafea cu lapte,tu miroşi mereu a spumă de mare şi degetele tale joacă piese de teatru pe pereţi, luăm lecţii de zîmbit şi promovăm aşternuturile sub care te poţi ascunde de orice.
Pe sub uşă, adus de vînt, pătrunde miros de cafea ce'mi gîdilă nările şi pleoapele. Ştrengarul, m'a bătut cu propriile arme.

The National - Sleep All Summer
Asculta mai multe audio Muzica

Hai să dormim în albastru, să ne sărăm rănile pînă la uitare, să ne descompunem în molecule şi atomi, să ne visăm zahăr cubic cu gust de migdală, să ne trezim la asfinţit, şovăind în echilibru pe linia ce (ne) desparte cerul de mare.

zurliu

Kaya e serioasă şi ţine lama foarfecei prea aproape de fruntea mea. Zîmbeşte, i'am cerut să mă tundă mai şui, aşa că podoaba mea capilară, cu o personalitate puternică şi fără urechi pentru perie îi oferă posibilităţi nelimitate de a se juca. Kaya nu duce lipsă de fantezie, cînd intru în camerele mari şi răcoritoare, cu fete vesele şi îmbrăcate colorat , cu haine atîrnate pe pereţi şi pe umeraşe, zîmbetul se naşte instantaneu. Înainte propuneam, Kaya mă asculta şi apoi îmi explica, în termeni tehnici, de ce nu varianta mea şi de ce varianta ei. Acum mă aşez cuminte pe scaun şi îi transmit prin oglinda mare că e liberă să facă ce vrea.
Kaya nu duce lipsă nici de poveşti. Încet, încet, oroarea mea de coafor se estompează, pierde din consistenţă, mă las gîdilată de bucăţile de păr ce valsează pe podea şi ascult conversaţii trunchiate, înjumătăţite, pe care apoi le continui în cap.
La plecare, după exclamaţii de uimire şi încîntare, îmi vine să îi cer Kayei o porţie din atmosfera de acolo, la pachet.
Ieri a tuns din lungime,aparent la întîmplare, pe alocuri a lăsat fîşii mai lungi, mai scurt în dreapta şi mai lung în stînga, cu bretonul s'a jucat cel mai mult,acum e scurt şi drept.
Vitrinele magazinelor îmi arătau o fată în rochie înflorată şi cu o tunsoare şuie, gesticulînd a libertate. Să fi fost eu?

Paralele

În dimineaţa aceea nimic nu părea a fi diferit. Început de decembrie, zile din ce în ce mai îndesate, nopţi din ce în ce mai alungite, peisaj ce'şi transformă viziunea din arămiu tomnatic în gri metalic, cu uşoare nuanţe de burniţă.Frigul devenise deja un obişnuit al oraşului, tratîndu'i pe toţi la fel, cumva indiferent la numărul straturilor ce acoperă trupuri.
Cînd a ieşit din duş şi s'a privit în oglindă, ştergînd'o cu mîna dreapta de aburii jucăuşi şi calzi, purtînd un halat gros de culoarea piersicii, Iulia şi'a dat seama că viaţa ei ar fi putut fi cu totul alta.
Că în loc să se întoarcă în pat, să se înfofolească asemenea eschimoşilor în plapuma greoaie şi adormitoare, sorbind leneş din ciocolata caldă, ronţăind un corn cu unt şi răsfoind cărţi noi şi reviste lucioase, ar fi putut să locuiască într'o cameră cu pereţi nevăruiţi, din ciment brut, cu geamuri sparte, fără lumină şi, evident, fără căldură, într'un oraş uitat pînă şi de hartă.
Să se trezească la cinci dimineaţa, cînd nici măcar cerul nu are ochi, să se încovrige în jurul puloverului cîndva călduros dar acum prea lălîi, atît de îngheţată încît dacă ar atinge'o cineva s'ar sparge în mii de ţurţuri strălucitori. Dezmorţitul şi spălatul să dureze jumătate de oră, să nu mai aibe timp nici măcar pentru a'şi încălzi mîinile în jurul ceştii de ceai.
În staţia de tramvai, neluminată, nimeni.Să poarte o haină veche, bocanci ce o strîng, mănuşi de bărbat, fularul bunicii şi o căciulă roşie cu marginea atîrnînd peste sprîncene. Gerul să'i umble hoţ pînă pe sub piele, să'şi piardă răbdarea, să o ia pe jos, dar la colţ să vadă cum bruta cu ochi ameninţători o depăşeşte triumfător.
Scările de bloc să o aştepte goale, tot gri, să le cureţe, să le spele, atît de multe, aliniate şi numerotate.
Iulia clipeşte din ce în ce mai des pentru a ieşi din pădurea acestei posibile alte vieţi.
Pentru noi toţi ar fi putut fi scris un alt scenariu.

dans

ciorile au asurzit cerul. păienjenişul de crengi şi frunze de deasupra privirilor noastre camufla norul de negru, eram ca orbii care, nevăzînd, aud mai clar. ne'am întrebat pentru care din oamenii de acolo purtau păsările o veste proastă, dacă am fi noi, nu'i nimic, ne'om descurca cumva. ne'am întrebat cum ar fi să iubim, să tremurăm, să (ne) schimbăm,fumul de ţigară se împletea cu muzica sfîşietoare.eu mi'am pus mîinile la urechi, tu te'ai gîndit să ţipi,plasa de păianjen cobora şi ne înfăşura, întrebările se goleau de conţinut, sunetele ascuţite asemenea unei lame de cuţit pe piele fine străpungeau adînc,pînă în ideile despre noi. femeia cu fustă înflorată şi toată viaţa în două pungi privea atît de liniştită, poate în lumea ei era dimineaţă calmă şi galbenă. am fugit, rîzînd, în rafturi de cărţi şi gumă de mestecat în formă de lamîie şi căpşună, am promis o poveste despre un arici, eu o idee, tu alta şi tot aşa. o seară de vară cu dorinţă de toamnă.

Din praf

Personalul spre Sighişoara are (doar) structura autobuzelor londoneze, cu douã nivele, tremurã din toate încheieturile, respirã şuierãtor, e de un albastru închis, ridat de timp şi praf. Se urneşte cu greu, oftînd pentru acelaşi drum, iar şi iar.
Întîrziaţii nu beneficiazã nici mãcar de canapelele din piele ruptã, lãsînd la vedere galbenul murdar al buretelui de dedesubt. Gãsim în primul vagon un spaţiu suficient de mare , trîntim bagajele pe platforma de fier cîndva roşie, privim galeş prin geamurile uitate de cîrpa pentru praf , oftãm şi noi, în ritm cu trenul. Uşile vagonului sunt deschise, mãcar aer avem din belşug.
Mã aşez pe rucsac şi mă sprijin de perete, amuzîndu’mã de modul în care mã legãn, cu un pic de imaginaţie stau într'un balansoar mai primitiv. Încerc sã mã concentrez asupra cãrţii, dar literele zboarã din paginã, fugãrindu’se in verdele din depãrtare. Mã resemnez , privesc în jur. În dreapta, pe mijloc, stã spînzuratã parcă scara metalicã ce duce spre etaj, undeva mai în spate e o alta, în jos. Aha, deci noi avem locurile de la parter. Vãd picioare şi mîini, separat, împreunã, pereche sau singulare, tãcute sau nerãbdãtoare.
În stînga şi împrejur sunt şapte oameni cu care împart apa, covrigeii, spaţiul şi discuţiile. Aş vrea sã le pot citi gîndurile dilatate de aceastã orã de amiazã obositã, bunã pentru somn între aşternuturi albe şi curate. Din afarã toţi pãrem a fi în trenuri diferite, fiecare cu traseul lui ca şi cum mai devreme ne’am fi despãrţit într’o garã cu opt linii şi opt trenuri colorate diferit, dar cu aceeaşi destinaţie.
Aştern cîteva idei în carneţel, dar de afară vine miros de iarbă şi fîn, mă aşez pe scara vagonului, cu bărbia ascunsă în pumni şi privirea gînditoare. Păpădiile prind viaţă şi aleargă trenul, oare am atîtea dorinţe cîţi pufi s’au desprins? Din viteza adormitoare mă privesc case răzleţe, case sărăcăcioase, cu geamuri şi uşi mici, cu ogrăzi goale, oare oamenii din ele ce dorinţe au la sfîrşit de zi? Sau munca le şterge orice idee de mai bine? Sau sunt genul de oameni pentru care fericirea se îmbracă în linişte şi simplitate?
La geamurile de deasupra ale trenului stau agăţate de pervaz gambe cu tălpi neastîmpărate, eu le zîmbesc pentru că tălpile nu au ochi, doar degete jucăuşe.
Între două halte împărţim spaţiul cu o mînă de ţigani jerpeliţi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, colorate, neasortate, urît mirositori, dar cu păr şi ochi atît de negri, de’ţi vine să te uiţi în pămînt. Copiii lor ne privesc curioşi, au picioarele goale , prăfuite, păr încîlcit, şi sunt liberi. Ţiganii au saci plini cu ardei, mere, vinete,cartofi, amestecate de’a valma. Se ceartă cu controlorul, dar e un fel de conversaţie de formă, îmi lasă impresia că se cunosc, cuvintele nu se aruncă decît de amuzament. Strîng un pumn de bancnote, preţul “de înţelegere” al călătoriei. Biletul meu stă cuminte între filele cărţii.
Coboară repede, direct în cîmp, le urmăresc drumul prin căldură şi spre nicăieri, ce simt oamenii aştia cu adevărat?
Staţiile sunt pustii, au denumiri caraghioase, timpul tace.

Noutate

Apartamentul de deasupra mea va fi locuit, în sfirşit. După doi ani de închipuit fantome înalte şi fără formă , nici măcar geometrică, cu puterea de a se strecura prin tavanul meu şi a’şi băga nasul peste tot, de mîine voi auzi cutii trîntite, mobile îmbufnate certîndu’se pentru colţul cel mai luminos, bormaşini şi ciocane. Lucruri concrete, carevasăzică.
Domnul Vasilescu, administratorul, care de cînd a ieşit la pensie îşi petrece zilele îmbogăţindu’şi cunostinţele în materie de “cine, ce, cum, unde” , mi’a spus azi de dimineaţă, cu o privire strengărească, că noul locatar este un tînăr “ cam de vîrsta dumitale, domnişoară”. Eu am ridicat din umeri a indiferenţă şi l’am întrebat ce’i mai face soţia, despre care toată lumea ştie că îi scoate peri albi cu aerele dumisale încrezute ( abia răspunde la salut, nu deschide niciodată uşa cînd vreun locatar are nevoie de ajutor, ceartă puţinii copii ce se mai joacă în faţa blocului, merge pînă la magazinul din colţ mereu machiată şi parfumată, strîmbă din nas la orice propunere de îmbunătăţire pentru bloc, etc) . aşa că domnului administrator nu îi place să deschidă acest subiect, singurul de altfel. Ca răspuns primesc o copie a ridicatului meu din umeri, profit de tăcere şi plec.
A doua zi , fiind sîmbătă, îmi propusesem să amăgesc somnul şi să ignor alarma, bagîndu’mi capul sub pernă şi scoţînd limba listei de cumpărături şi rufelor murdare, cînd, de deasupra, începe un concert încîntător de zgomote groase, ascuţite, adînci, pînă în miezul neuronilor mei somnoroşi. Uf, fantomele măcar călcau mai cu grijă.
Nu am ce face, îmi ridic corpul cu greu, îl tîrăsc în baie, apoi în bucătărie, unde nervii mi se întind la maxim, cînd de pe fundul cutiei de cafea îmi zîmbesc amar trei fire măcinate, incapabile să trezească fie şi o clipire din ochi. Mă îmbrac cu hainele şifonate, spînzurate ieri de spătarul scaunului, mă asigur că nu uit banii sau cheile, şi’o iau pe scări, liftul sigur e suprasolicitat de “călăul” somnului meu, pînă la etajul opt nici nu s’ar descurca altfel.
Cînd mă întorc, cu jumătate de zîmbet pentru lichidul negricios ce’mi va mîngîia curînd papilele gustative, uşa e blocată de vecinul meu de deasupra. Se chinuie să împingă un fotoliu, nu mă vede, eu mă întreb cum de lipseşte domnul Vasilescu cu sfaturile sale, probabil că madam l’a reţinut la domiciliu, să o ajute la dezlegarea integramelor. În sfîrşit fotoliul ajunge în dreptul liftului, tînărul respiră şi transpiră, mă priveşte mirat, ah, iar am uitat să ma pieptăn, oglinda aia pe hol devine imperios necesară! El îmi zîmbeşte cumva încurcat, mă gîndesc dacă să mă prezint, dacă să o iau cît mai repede la picior, dacă…
E cam de vîrsta mea, într’adevăr, mai înalt, cu ochi căprui şi calzi.
Ce să zic, ce să fac?! Şi din interior mă privesc cum arăt spre pachetul din mîna stîngă şi mă aud cum îl invit la o cafea, cînd ia o pauză. El răspunde cu un “da, mulţumesc, eu încă nu mi’am adus ibric sau căni, nici linguriţe măcar”, eu roşesc şi urc scările, toate cele osutădouăsprezece, dintr’o răsuflare.
După ce închid uşa apartamentului şi mă simt în siguranţă, dau drumul la aragaz şi deschid cafeaua ; mă opresc brusc, nici nu mai respir cînd îmi dau seama că tînărul meu vecin nu ştie unde să vină, pentru că acest detaliu, al etajului şi apartamentului în care locuiesc mi’a scăpat printre degete!
După două secunde de panică încep să rîd, scot cea mai mare cană pe care o am, din care cred că de fapt se mănîncă supă, torn cafeaua amară azi, aşa mi’e poftă, deschid cartea la semn şi mă adîncesc în liniştea aromată.
Tînărul, dacă va vrea, va şti să miroasă cafeaua prin tavanul meu şi podeaua sa. Şi va suna la uşa potrivită. Dacă nu, mai are opţiunea de a bate la uşa domnului Vasilescu , cerînd detalii despre fata ciufulită, poate voi avea noroc şi doamna va fi ocupată, căci domnul administrator e mai mult decît bucuros să ofere astfel de informaţii.
Off, şi dacă dau nas în nas cu el cînd ies data viitoare? Am să mă prefac că nu’mi aduc aminte de nimic. Asta’i cam nepoliticos din partea mea, nu? Dar poate o să zică el ceva. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, ce face, ce muzică ascultă, ce citeşte, de fapt dacă citeşte, dacă măcar îi place cafeaua, eu ceai nu beau.
Sună cineva la uşă. Vărs cafea pe mine, frige. Să deschid? Ah, nu am apucat nici măcar să mă pieptăn! Dacă nu e el? Dacă e?