joi, 18 februarie 2010

declar pe propria răspundere

Miroase a cafea proaspătă si usor amărui,a migdale, rom si scorţisoară. Nu am să mă mai supăr că n'am putut dormi, de'acum trebuie să'mi accept acest nou fel de a fi, să invăţ să trăiesc orele străine, să le dezbrac de zgomotele macaralelor,să le obisnuiesc cu cănile mele imense de cafea, dezordinea ce'mi aranjează lucrurile astfel incit să le găsesc mereu, teancurile de cărţi alandala asezate, formind un turn precar si fragil.
Azi implinesc 24 de ani, eu cea din spatele cuvintelor, miezul sau mai degrabă coaja Zenobiei. Nu stiu de ce scriu despre asta, in general nu'mi place sa scriu lucruri certe despre mine. Nu's nici melancolică, nici emoţionată, nici tristă, am doar citeva zimbete cu drag pentru oamenii nopţii, ce'au adus soare, umbrele colorate, ape sărate si nisip ce a mingiat gleznele, pentru sora dimineţii care, desi departe tocmai azi, m'a trezit cu miros de carte nouă (aproape am să'mi completez colecţia Julio Cortazar)si bomboane cu ciocolată, pe care le ronţăi acum, desfăsurind din ele dorinta unei zile linistite, cu mult dulce, lecturi fără legătură cu examenul de simbătă, film si visare.
Nu'mi propun nimic. Nu stiu dacă mi se pare mult sau puţin, dacă simt că am trăit din plin, dar vreau să mă agăţ de siguranţa cu care Buru spune că sintem atit de tinere. Imi amintesc acum de'o pustoaica prea inaltă pentru virsta ei, de fapt cea mai inalta dintre prietenii de la bloc, mai inalta chiar si decit baietii, cu un moţ-palmier in crestetul capului, sărind vesel coarda si elasticul, neavind intrebări metaforice si profunde. Intr'o zi m'am supărat rău pe mama că mă tunsese, m'am asezat pe o piatră in faţa blocului si m'am pus pe plins, din acela cu lacrimi multe,de crocodil, ca si cum toata copilăria mi s'ar fi scurs prin firele rămase pe podea, lăsind acolo, legate de keratină,o boabă din mine. E ciudat cum de'atunci nu am mai avut niciodată părul lung. Poate, inconstient, am vrut să'mi demonstrez că nu mă pot pierde pe mine atit de usor, la simpla forfecare a unor lame metalice.
De fapt, am o dorinţă. Dar nu am să o spun aici, si nici nu se poate implini pe termen scurt. Poate doar cind voi ajunge ridată, cu piele de pergament si in baston, poate doar atunci voi sti daca mi'am indeplinit dorinta.

8 comentarii:

Cos spunea...

La multi ani, A.! Sa gasesti in fiecare zi, de acum inainte, acele arome pe care le vrei. Si sa ni le povestesti si noua.

zenobia spunea...

Cos, mulţumesc, e o urare tare frumoasă.

mosu spunea...

eiii…. “La multi ani!” si multe multe bucurii si zile senine…
:) nu cred ca sunt nici multi, nici putini; cred ca sunt suficient de multi pentru a trai cu patima ziua de azi si suficient de putini pentru ca a cauta maine sa rascolesti nerascolitul…

zenobia spunea...

(pseudo)moşule, aşa'i. îmi spui şi mie cum e marea zilele astea, dacă o întîlneşti, te rog?

mosu spunea...

“azi m-am imbrăcat in gri si m-am asortat trotuarelor, blocurilor,cerului si stropilor rotunzi ca niste lentile prin care oamenii imi par atit de nepăsători, si de tristi, si de obosiţi, si de neajutoraţi, si de supăraţi, pe frigul asta molipsitor, pe ploaia ritmică si continuă…” cam asa se descria marea pe sine cand mi-am aruncat eu ochiul inspre dansa….
si nici buchet de flori rosii nu avea…
pe bune!
maine am inteles insa ca are sa fie soare :)

zenobia spunea...

(pseudo)moşule, deci mă asortez şi mării :)

Derelict spunea...

La multi ani!, chiar daca am cam intarziat cu el, il accepti, da? :) ...

zenobia spunea...

Derelict, cum altfel? mulţumesc frumos.