Trecutului i se năzare uneori să muşte din ceea ce sîntem în prezent, să ne verifice, arătîndu'şi colţii, desenînd ochi, nas şi gură pe fantomele pe care le închiseserăm in uitare.
În dimineaţa ce a urmat nopţii cu rotocoale de fum din care o mînă imensă tot crea posibilităţi, la mine în cap s'a mutat o macara, acum lucrează de zor, deşi e duminică, face un zgomot infernal şi simt greutatea plăcilor de beton ce atîrnă precar in aer.
Poate că fără astfel de întîmplări nu ne'am putea da seama cît de mult ne'am schimbat, dacă am crescut sau nu, dacă atingeri de demult mai pot însemna acum ceva. Poate trebuie să le privim doar ca pe nişte unităţi de măsură, etaloane ale siguranţei că nimic nu poate fi reînviat, pentru că noi, cei de acum, avem atît de puţine în comun cu noi, cei de atunci.
Uneori trecutul se trezeşte şi are chef de joacă. Depinde doar dacă ne prinde pe picior greşit, într'un punct vulnerabil sau dimpotrivă. N'ar trebui să conteze, singurătatea şi agăţatul de amintiri nu or să fie niciodată motive îndeajuns de bune pentru a te întoarce undeva de unde ai plecat tocmai pentru că nu'ţi mai era bine.
Camera se umple de aer proaspăt, de acorduri spiraliceşti de jazz cîntat de Ella Fitzgerald, de o carte cu instrucţiuni de utilizare şi o dedicaţie ce'mi e deja tare dragă. O cafea mare şi neagră alungă himerele.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu