marți, 6 iulie 2010

scrisoare pentru un necunoscut

Cred că ăsta e cel mai bun mod de a te destăinui cuiva,alegându-ţi un om, la întâmplare, creându-l în minte şi suflet aşa cum îţi imaginezi cel mai bun ascultător, şi scriindu-i, rânduri fără sens, cuvinte rătăcite şi căzute pe foaie , parcă dintr-o nevoie acută de evadare din tine.
“Doare , oare , să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”;când ochii ei m-au întrebat asta, privindu-mă adânc, am ştiut că voi fi ridicol dacă mă voi chinui să joc în faţa ei aceaaşi piesă jucată în faţa oamenilor cu care paşii mei se intersectau mai mereu, din greşeală.
Cum şi-a dat seama, nu am să înţeleg niciodată;nu am găsit curajul să o întreb... nici să îi răspund; încă o dată, Tăcerea îmi strecura pe buze un zâmbet plin de subînţelesuri pe care ea l-a cuprins în imensitatea ochilor, răspunzându-mi la fel.
Întâlnirea noastră a fost o întâmplare, aşa cum sunt toate marile evenimente ale Vieţii;dar pe acesta l-am recunoscut, deşi pe lângă atâtea altele am trecut cu ignoranţă, încăpătânându-mă să cred că nu sunt decât umbre.
Renunţasem demult să cred în iubire.
“Doare, oare, să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”;astea sunt primele cuvinte pe care mi le-a adresat,cuvinte pline, care ne-au aruncat pe amândoi undeva atât de departe de cei ce ne înconjurau.
Dar nu zâmbi, străine, căci povestea asta nu are ca sfârşit “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…”;nu e un basm cotidian , cu mici certuri şi împăcări.
Pentru noi totul s-a consumat în aceeaşi zi.
Poate nu ai să mă crezi, dar întrebarea ei a fost singua frază rostită intre noi;când mâinile noastre s-au atins, aş fi vrut să presar în calea paşilor ei flori de tei, mulţumindu-i infinit pentru caldură...
Dacă m-ai ruga să îţi povestesc ce am văzut în plimbarea noastră, nu aş putea să îţi descriu decât lumina crudă a ochilor ei, bucuria cu care descopeream că ei îmi zâmbesc mie, celui ce renunţase la credinţă.
Cât am mers aşa? infinitatea Timpului mi se părea o boabă de nisip; nu mă puteam dezlipi de privirea ei dulce, în care imi citeam visele de odinioară…şi mâna mea o strângea pe a ei, din ce în ce mai tare, vrând parca să devină, din două, una singură.
Cât a trecut de atunci?
Desprinzându-mă din vraja cu care imi înfăşurase fiinţa şi regăsindu-mi tristeţea,ea a înţeles răspunsul pe care încă nu i-l dădusem;şi-a desprins degetele subţiri şi s-a pierdut ca o nălucă în ceaţă ;ea a înţeles că demonul sufletului arde cu mii de flăcări orice abatere de la singurătate şi mi-a ales salvarea, jertfindu-ne iubirea.
Asta a fost tot,un ciob de fericire.
Străinule, nu-mi judeca laşitatea;de atunci, zilele mele s-au aprins ca zborul a o mie de cocori albi.imaginându-mi cum ar fi fost dacă…însoţindu-i făptura printre cărările destinului, jucându-mă ca un regizor de-a Viaţa…
Vântul deschide fereastra sufletului şi pe aripile sale blânde imi aduce şoapta unui glas ce nu îl voi uita niciodată: “Doare, oare să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”

4 comentarii:

RokenVanVid spunea...

Doare, oare sa stii ca esti ca restul?

zenobia spunea...

nu ştiu care doare mai tare. să fii sau nu ca ceilalţi?

RokenVanVid spunea...

poate asta nu doare: sa stii ca poti sa fii ca ceilalti dar sa refuzi asta.

zenobia spunea...

cred că depinde şi faţă de cine se raportează acest refuz de a fi sau nu cumva.