atitea linisti nelinistitoare ce'mi incercuiesc degetele si nu'mi dau voie sa acopăr albul de caligrafii plecate departe, in lumi intortocheate si labirintice, fara cercuri de fier , perfecte si trainice.
atitea cutii patrate, dreptunghiulare, triunghiulare, romboidale, in care asez, rand peste rand, asteptari si schimbari, fara sa le acopar cu sulfina. nu stiu sa le protejez, se impiedica si se julesc, ramanand in final fire de praf pe care le sterg cu mana goala, in zilele insomniace de sarbatoare.
atitea limite trasate in carbune , fara sa imi fi creat si guma de sters care sa le faca sa dispara si pe care sa o tin mereu la indemana, in buzunarul drept al pantalonilor, sau mai bine in soseta, sub talpa stinga.
atitea piese de puzzle ce nu se leaga si pe care le ratacesc la colturi de strada sau in tramvaie infrigurate, lasindu'le pe unele sa'mi fure zimbete sau incruntari de sprincene.
azi de dimineata am privit cum frunzele roiesc, desprinse parca din tremuraturile unei maini batrine, aplecata sa mingiie frunti ingindurate. aveau un galben cum numai toamna il poate colora, coborau usor spre asfalt, ignorate si scuturate de pe umeri si haine.
numai ochii mei ar fi vrut sa fie frunze.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Asa-i de creativ exprimata melancolia in postul asta, incat imaginatiei mele i-ar fi placut sa mai tot urmareasca toamna ta...sensibila si surprinzatoare concluzia "numai ochii mei ar fi vrut sa fie frunze".
Indraznesc un "pe curand!" (chiar si intamplator :))
Sînziana, imaginaţia mea ar fi vrut să trăiască toamna asta :) îndrăznesc să sper şi eu la "pe curînd"!
eu cred ca vine un moment cand piesele de puzzle se leaga toate si capata un rost ce nu-l putem pricepe decat cand avem perspectiva cea buna; cand se intampla asta nicio piesa nu mai ramane pe dinafara.
Laura, şi eu cred că aşa are să fie. deocamdată mă bucur de dezordinea lor:)
asa e; e timp pentru ordine si timp de dezordine :)
Trimiteți un comentariu