explozie de castane

După o duminică petrecută cu gîndurile bine ancorate în cartea lui Bukowski, atrasă complet de stilul franc şi neadaptarea faţă de societate, lăsînd şi ciocolata caldă să se răcească în cana dreptunghiulară şi albastră în jurul căreia îmi încălzesc cel mai bine mîinile, m'am hotărît să pun nişte castane la cuptor.
Le'am spălat, apoi le'am crestat cu grijă, pătrunzînd destul de anevoios dincolo de coaja lor, subţire şi puternică în acelaşi timp. Le'am asezat în dezordine în tava albă şi le'am băgat în cuptorul în prealabil încălzit. Şi le'am privit, verificîndu'le din sfert în sfert de oră, amuzîdu'mă de unele din ele. Tare caraghioase mi'au părut, pocnind şi desprinzîndu'se în jumătăţi inegale, cu miez cald şi galben pal.
Întotdeauna mi'au plăcut castanele, din fiecare toamnă păstrez cîte una, pe cea mai ciudată ca şi formă. De anul ăsta am una încă în căsuţa ei ţepoasă, am adus'o de pe o stradă plină cu castani din Eforie Sud.
În castane te înţepi ca să le poţi mîngîia învelişul neted şi lucios, pe care îţî patinează atît de lin degetele, apoi te frigi dezbrăcîndu'le pînă la suflet şi ronţoind miezul ca de cartof, ce îşi schimbă uimitor gustul, într'unul diferit, uşor dulce, ajungîndu'ţi doar cît să întinzi mîna după încă una.
Tava e plină, castaniu, alb şi galben, ies aburi ce nu mă pot ţine departe.
Zîmbetul ia forma gustului.