marți, 22 decembrie 2009

Bănci tăcute, aşezate trainic cu picioarele în zăpada deasă şi scîrţîietoare, unele singure, pe la colţuri, privind întregul întreg şi contemplînd succesiunea anotimpurilor. Altele, două cîte două, faţă în faţă, cu o viziune mult mai mică, dar de ce nu mai complexă? Bănci îndrăgostite una de alta, în acest anotimp, camuflate cu mustăţi şi ochelari de nea, or prinde curaj să'şi şoptească, în limba lemnului, cuvintele pe care le'au învăţat, în zilele cu soare portocaliu, de la oameni.
Nu'i nimeni în parc. Amalgam de alb, şi gîndurile mele, rătăcind.

4 comentarii:

derelict spunea...

Seamana tare mult cu ce se intampla in parcul de la crangasi, cand tec seara, spre casa.

Singuratate, trista.

zenobia spunea...

eu am surprins asta de dimineaţă. dar singurătatea e la fel indiferent de momentul zilei.

laura s. spunea...

eu marturisesc ca deja mi-e dor de zilele cu soare portocaliu :(

zenobia spunea...

riscantă afirmaţie în ajunul venirii lui Moş Crăciun :)