je m'en fiche

Cuvintele nu se mai dizolvă în stilul ăsta visător de care, oricît as vrea, nu am să scap. Saturaţia îşi arată colţii, tipare ce'au fost şi ce'au să fie, suprapunerea lor perfectă, nicio dereglare, nicio imperfecţiune, niciun colţ mai ascuţit; cafeaua din fiecare zi, programul din cuie, întunericul ce ne acoperă din ce în ce mai devreme.
Nu'mi miroase a iarnă, nu am zîmbit nici valsului nebun de azi; stau undeva, cred că la încheietura mîinii stîngi şi mă privesc, un roboţel. Pînă şi ieşirea din rutină nu'i decît o repetiţie a altor clipe.
Să mă apuc de umeri şi să mă scutur, să ţip, chiar şi la pereţii albi, să am tresăriri şi aşteptări, să deschid ochii, nu înspre nicăieri, ci aici, lîngă mine, unde viaţa mi se plimbă brambura, susţinută de arcuri ruginite ce scîrţîie din ce în ce mai tare.
E decembrie şi va fi din nou, uite'aşa, peste doar cîteva clipiri din ochi.
În balans precar, căutînd siguranţă, doar pentru a ne plictisi. Liniştea. Retragerea apelor. Certitudinea. Compromisul.
Un gol, plin.