provocare

dacă ai să mă întîlneşti, din întîmplare, pe stradă, privind concentrată fără să văd nimic, ai să mă iei în braţe, doar atît?
ai să ştii să taci, doar să îmi pui palmele reci pe obraji, să înjumătăţeşti un zîmbet amărui, să mă priveşti de departe, de demult?
să mă laşi să plîng cutremurat, să mă strîngi din ce în ce mai tare, să stai într'o mulţime de oameni doar cu mine?
ai să ştii să te apropii tiptil de sufletul şi demonii mei?
ai să ştii să mă laşi să fiu eu, pînă la sfîrşit?

roşu şi negru

Plapuma atîrna greu asupra mea, mă rotisem în ea asemenea unui cocon, dormisem inconştient, fără ceas cu alarmă şi fără vise, dormisem adînc, pînă în ultima celulă.
Ştiam că are să'mi fie frig cînd voi catadicsi să mă ridic din norul de căldură, ce bine că storurile erau trase, zgomotele camuflate, mă puteam preface că'i abia început de dimineaţă.
Am închis ochii la loc, cu nasul cuibărit în pătură, voiam să mai păcălesc un pic raţionalul şi cotidianul.
Înapoia pleoapelor, sub stratul fragil de piele, prinseră a creşte, direct din carne, buburuze roşii cu mici puncte negre, presărate la întîmplare, gîdilîndu'mi simţurile şi zîmbetul. Am numărat nouă, s'au strecurat tiptil printre gene, patru de sub pleoapa dreaptă, cinci de sub stînga, mîngîind obrajii asemenea unor lacrimi colorate, jucîndu'se în tăcere.
Am rezistat tentaţiei de a deschide ochii, simţurile îmi erau mult ascuţite. Gărgăriţele ajunseseră acum în scobitura gîtului, alunecînd pe sub bărbie asemenea săniuţelor din vîrf de derdeluş. Le simţeam calde şi mici, nu puneam întrebări, nu căutam explicaţii.
Apoi s'au înmulţit. Cele nouă au rămas la baza gîtului, celelalte plecînd în jos şi în lateral, acoperind deopotrivă umeri, degete, coate, abdomen, genunchi, tălpi, coapse, gambe şi unghii.
Eram o gărgăriţă uriaşă, respirînd în ritmul a sute de suflete roşii îmbulinate haios cu negru.

imagini din caleidoscop

Uită'te acolo, nu, mai la dreapta, urmăreşte degetul meu, acum un pic mai sus, nu, tot nu e bine, înclină capul spre stînga, nu mult, acum spune'mi ce vezi?
E un ciob triunghiular agăţat de galeria cerului, în care se reflectă umbre ce'mi par cunoscute.
Aşa, acum acoperă'ţi ochii cu mîinile, răsfiră degetele, lăsînd o distanţă mică între ele, segmentează'ţi viziunea, descrie din nou.
Ce ciudat, acum îmi apar patru umbre în acelaşi timp, îmbulzindu'se spre bucata de sticlă, rămasă cumva întreagă.
Cum sunt umbrele pe care le vezi acum?
Nu ştiu, sunt neclare, se grăbesc, se dau la o parte una pe alta, sunt răutăcioase, se mişcă prea repede, nu le pot desluşi trăsăturile.
Dar ciobul, de ce crezi că e acolo?
Poate e un fel de uşă spre altă lume, poate se deschide o singură dată, poate de asta se ceartă umbrele. Nu'mi place jocul asta, ne putem opri?
Nu, mai e puţin. Dacă ţi'aş spune că cele patru umbre reprezintă de fapt cele patru dorinţe ale tale, scrise cu cerneală roşie pe coperta interioară a cărţii de poezii din fundul dulapului, şi că din toate, acum e posibil ca una să devină realitate? Ciobul o va lăsa să treacă, o va topi, îi va distila conţinutul, dîndu'i formă concretă. Trebuie doar să te gîndeşti la ce îţi doreşti cu adevărat şi să apropii cele două degete prin care vezi himera respectivă. Cît timp am vorbit eu, ai început să le vezi feţele, nu?
Da, dar ce'mi propui tu e imposibil. Mi'ar lua prea mult timp să mă hotărăsc, să judec, să pun în balanţă, să decid. În plus, mi'a amorţit mîna. Am să închid ochii, am să apropii toate degetele în acelaşi timp şi odată cu imaginile ai să dispari şi tu.

Cerul era o masă compactă plumburie, nimic nu'i străpungea platoşa, eu călcam pe frunze umede şi galbene, încălzindu'mi sufletul în mănuşi ruginii.

bureţei galben-roz, pudraţi cu dulce, ce se topesc în papilele gustative, îmi amintesc de o fetiţă cu moţ asemănător unui palmier, ronţăind pufarine.
sirop de glucoză, fructoză, zahăr, dextroză, gelifiant(gelatină), vanilină, coloranţi (galben de chinolină, rosu coşenilă).
nu's sănătoase, dar tare gustoase, mi'am pus chiar şi pijama roz, să mă asortez.

dans în litera r

La foule
Asculta mai multe audio Muzica

melancolie tomnatecă

Mă învîrt asemenea unui titirez, viteza crescînd direct proporţional cu fluturii ce mă înconjoară, bătînd din aripile lor pudrate, forfecînd aerul în silabe melodioase, orbindu'mi gesturile şi firimiturile de idei.
E tîrziu şi pleoapele se închid peste acest alt sfîrşit al unei luni la fel, în mecanismul ce pune în mişcare rotiţele se aşterne doar un bob de ploaie şi'o frunză veştejită.
Somn uşor, octombrie cu linişti interioare şi furtuni ocazionale.

declaraţie tardivă

Pentru că nu esti aici, am ceva să'ţi mărturisesc : nu te iubesc.
De cind te'am cunoscut, in acea sală de cursuri aproape goală si infofolită in frig, am stiut că nu'mi vei construi aripi. Că nu voi putea să'mi intrerup gindurile zimbind prosteste, să uit apa la fiert, să mă pierd de mine, să'ţi scriu cuvinte frumoase pe foi colorate, să'ţi iau miinile in ale mele si să'ţi privesc sufletul, să ne asortăm bătăile inimilor si zimbetelor.
Nu esti aici, nu stii că stau cocoţată pe marginea ferestrei si fumez. Fuioare de fum cenusii se impletesc cu norii, cerul ii fumează cu acelasi nesaţ cu care eu trag din ţigară. E amară si ii despic aroma, după ce vei intra pe usă voi inchide fereastra si voi ascunde pachetul.
Nu esti aici, dacă ai fi m'as aseza in fotoliu, cu genunchii cuprinsi in braţe, te'as privi din ceaţă , ţi'as spune că nu te iubesc.
Anii au trecut peste noi minţindu'ne, eu doar m'am jucat de'a iubirea. Cum altfel, cind nu cred in ea.
Degetele bat suprafaţa lucioasă a pachetului de ţigări. Nu te iubesc, inţelegi?
Zgomot metalic de chei in usă. As vrea să tresar fericită, să'ţi sar in braţe, să mă infior cind buzele tale imi dau răcoarea serii.
Aprind o ţigară, cu spatele la tine soptesc necunoscutului : nu te iubesc.