consoană fricativă dentală sonoră

Ea cosea moş şi babă cu vârful limbii pe afară şi uşor încruntată pe-o linie de catifea, să poată uni capetele în jurul mijlocului. Aţa neagră se tot rotea împrejurul degetelor scurte şi cu capete rotunde, determinându-le uşoare nevroze, iar acum căuta să împungă, prin întunericul catifelat, în acelaşi loc, să nu se vadă apoi urât. Ea îşi agăţa masca la gât, pe ochi îi îngusta faţa şi îi turtea părul uşor ondulat, şi cu toate astea ar fi avut atâtea de ascuns.în jurul ochilor gol, doi ovali prin care pot trece, ca şi printr-un cerc de foc, voci ,priviri şi gesturi. Ea îşi punea pantofi cu toc şi rochie cu volane, de culoarea fildeşului, mergând preocupată prin holul îngust, să nu cumva să facă un pas greşit în afară.
Ea purta prea multe nume, cu multe consoane, dintre care cea mai dragă îi era „z”, şi-şi punea prin buzunare cuvinte decupate din ziare, ca de exemplu „zaharisit”, „zidărit”, arzător”, „zori”, „zăbrea”, „zig-zag”, îi plăcea să le găsească şi credea că mersul zilei respective depinde în cea mai mare măsură de interpretarea cuvântului extras. Ea avea multe nume pentru puţini oameni şi se descurca să le împartă egal, fără ca nimeni să o acuze de dezinteres sau lipsă de atenţie.
Ea asculta tăcerea unui câmp închipuit şi-şi lipea urechea de pământul cald şi crăpat, să audă caii ce veneau tocmai din capătul opus şi aveau să-i calce părul cu copitele. Se zgâia o zi întreagă la copii şi le dădea bobi de mărgele, sticloşi şi coloraţi, asemenea bomboanelor din magazinele de specialitate, cu rafturi întregi de sortimente gustoase.
Ea deschidea scrisorile după ce le citea mental, doar pentru a verifica dacă a nimerit măcar o idee, apoi le decupa în şir indian de oameni cu capete triunghiulare şi le agăţa la fereastră, până i le fura văntul. Ea dormea uneori pe pervaz, cu obrazul sprijinit de frunza grasă a unei muşcate şi se trezea adesea muşcând din flori. Ea visa ţigări subţiri cu gust de portocale şi doamne cu umerii drepţi îmbrăcate în haine bărbăteşti, trăgând cu arcul în ţinte prevăzute cu smaralde.
Ea scria pagini întregi fără spaţii între cuvinte, îi era milă să le despartă, când codiţele prin care se uneau se formau atât de simplu şi natural, iar uneori chiar desluşea unele noi, pe care le sublinia cu roşu, să le ţină minte. Ea nu uita să cumpere flori în fiecare zi, să le dăruiască primului străin ieşit în cale pe a doua stradă la stânga de unde i se năzărea să cumpere florile. Ea prindea drag de bătrânele ce vindeau pe ziare vechi şosete şi căciuliţe tricotate şi de bătrânii cu cărţi vechi şi decopertate, întinse la gurile de metrou, cărţi cu gust amar-dulce de amintiri şi praf, pe care ea şi le-ar fi îndesat în cavitatea toracică. Ea cosea moşi şi babe pe metrul negru de catifea al vieţii.

it sleeps in all my bones

o cămaşă nouă cu linii de culoarea frunzelor, verde închis, arămiu şi roşiatic, intersectându-se din loc în loc şi formând perimetre cu laturi diferit colorate şi da, cu nişte nasturi rotunzi, îmbrăcaţi şi ei într-un fel de material semi-lucios, unul verde, unul crem, unul verde, unul crem, şi tot aşa, acum abia îmi aduc aminte că tu colecţionai nasturi, şi vreau să zâmbesc, dar nu-mi mai trezeşti de fapt niciun gând, amintirile există, însă doar asemenea scrisului cu creionul, ce în timp se şterge uşor, rămânând doar urma vârfului pe foaia de hârtie.
vreau să fiu un om bun, dar nu prin lipsa greşelilor, din ele am învăţat mult mai bine cine sunt, şi eu, şi ceilalţi, ci prin presărarea de detalii, amănunte, mesaje, plasturi pentru copii pe parcursul oval al zilelor, prin înfruntarea ştampilei de instabilă emoţional şi incapabilă de a crede în iubire, prin tainica credinţă că toate astea nu-s decât praf de stele şi va veni o zi în care mă voi opri, tu mă vei opri, îmi vei pune piedică şi-mi vei şopti că e timpul, iar eu, promit, nu voi privi în pământ şi nu-mi va fi teamă să te îmbrăţisez, apoi să te urechez, uite, îmi sângerează genunchiul, să ne ducă taxiul acasă, unde de pereţi se sprijină aşteptându-ne cărţile, să se răspândească miros de iod şi rivanol, să mă usture şi să mă strâmb urmărindu-ţi curioasă atingerile atât de blânde şi atente,să ascultăm jazz şi să susţinem ritmul cu degetele de la picioare, să-ţi strecori mâinile pe pielea mea, apoi să trasezi cercuri arzătoare şi să mă priveşti cu totul, rugându-mă să nu-ţi mai las, de-acum încolo, nopţile singure.
vreau vreau vreau. să vreau.

eu nu ştiu să mă joc altfel

locuiam într-un cub de lemn, de dimensiuni oarecare şi ciorile zburau tare aproape de ochii noştri, forfecând cerul şi somnul.
într-o dimineaţă întindeam tricoul tău ud pe sârma vibrândă, mi-am închipuit că prind în cârlige aripile unui porumbel.
era ceaţă şi tu vedeai frumuseţe în orice imperfecţiune. pregăteai cafeaua, te încurcasei în număratul linguriţelor de cafea şi zahăr; rămăsesei nehotărât în faţă ibricului cu apă din ce în ce mai recalcitrantă.
am tras jaluzelele peste ceaţă şi păsări, m-am apropiat tăcut de tine şi am turnat mai bine de jumatate de cutie de cafea în ibric, aveam să bem cafea amară pe câte un umăr al fotoliului, privind cum ceaţa creşte şi din căni de porţelan.
iar mâinile tale s-au făcut căuş în jurul gâtului meu, erau calde şi puternice. strângeau din ce în ce mai tare, peste zâmbetul meu tâmp şi ideea de a (ne) vopsi în albastru pereţii.
mi-am dat seama târziu, la ultimul expir am ştiut că nu sunt eu, dar acalmia coborâse asemenea unei ninsori cu fulgi deşi , cafeaua se scurgea printre cioburile inegale, şi ciorile zgâriau geamurile cu ciocurile lor înfometate.

euforia- exprimarea omului fără cuvinte

yes it is, no it isn't,yes it is, no it isn't

la matineu

Scutură-ţi degetele deasupra căzii pline cu cărţi şi fulare, prinde o bucată de cer de pe marginea dreaptă a drumului şi săpuneşte fularele de-a curmezişul cuvintelor, să se prindă unele de altele. Apropie-ţi sprâncenele de un echer şi compară-le grosimea, rostogoleşte boabe de fasole pe suprafaţa alunecoasă a gresiei maronii şi urmăreşte-le traseul circular. Leagă-ţi ochii cu fâşii transparente de semne de carte peste care mâini graţioase au scris cuvinte negre şi încearcă să ghiceşti pereţii, fiecare pată de cerneală de pe vremea când te certai cu stiloul, fiecare denivelare, fiecare scrijelire a varului în încercarea culorilor, fiecare tremur al atingerii, fiecare renunţare de care îţi e din ce în ce mai uşor să te legi, să te laşi în voia somnului şi a nepăsării şi a moliciunii stărilor în care nimicul este stăpân.
Îţi priveşti degetele şi nu mai ştii dacă cu ele ai putut scrie cândva, acum le foloseşti doar în mişcări aeriene, să sperii particulele de praf şi să faci semne unor oameni invizibili ce-ti zâmbesc de partea cealaltă a ferestrei, cocoţaţi în coastele roşii ale copacilor toamnei, de unde-ţi spun că le e cald, frunzele ard molcom, dar nu poţi trece şi tu dincolo, nu ai credinţa necesară.

did you feel the burn?

Îi spuneau că miroase a ceai de tei cu miere, în timp ce o îmbrăţişau cu toţii puternic, mai să-i rupă oasele, nu se uita niciunul la ea, o luau în braţe din spate, şi le simţea respiraţia pe gât şi îi auzea clar, toţi spuneau că ea miroase a ceai cald, deşi nu-şi mai schimbase hainele de zile bune, dormea şi trăia în ele, o pereche de pantaloni de trening, de culoarea cernelii, de-acum largi şi scămoşaţi şi un hanorac de pe vremea când se putea considera încă copil.
Cu toţii intrau pe aceeaşi uşă ce se văita scârţâietor din balamale, niciunul nu încercase să deschidă ferestrele, veneau şi plecau ca şi cum ar fi fost doar un culoar de trecere, doar o intersecţie. Atingerea lor o lăsa indiferentă, ştia că niciuna din ele nu are puterea unui curent, să o străbată până acolo unde se întrerupsese ceva, sau poate doar se terminase. Da, poate se terminase ea pe ea de trăit.
Visa că într-o noapte are să mănânce luna şi lumea va rămâne fără ea, iar oamenii se vor agăţa doar de stele să privească noaptea. Şi iar o îmbrăţişau, asemenea tentaculelor unei caracatiţe, simţea doar la nivelul pielii atingerea, dincolo de bariera epidermică nu ajungea nici măcar un atom de mângâiere, dincolo era frig şi alunecos şi plin de copaci cu crengile goale, asemenea unui cimitir al cuierelor părăsite, de care să agăţi oamenii uitători ai propriilor dorinţe.
Se cocoloşise între aceleaşi straturi prea bine ştiute, de pe salteaua cu arcurile ieşite, iar degetele cu unghiile roase până la carne le tot căutau vârfurile, şi ei nu făceau decât să-i spună că miroase aşa frumos, a infuzie de tei, nimeni nu o privea din faţă, orbitele erau clare şi albe asemenea unor farfurii plate abia cumpărate şi spălate.