mini-dorinte pentru maxi-sperante

Dilemele se manifesta bizar, un foc de paie uneori, asemenea aparitiei pe scena a magicianului, alteori o lenta scurgere a urmelor de incaltaminte pe unele podele uscate. Si uita-te atent, eu am luat-o spre nord si picaturile de zapada topita, unite in forma asta rotunjita de bocanc cu blana au pornit-o de capul lor tocmai spre vest, de unde ne vin mereu vestile proaste, sub forma ghearelor de ciori legate cu sfori taciturne, in funde strambe si inegale.

Trei caiete asteapta trei povesti. Dar degetele nu le deschid niciodata, mai degraba ar scrie pe pereti sau in aer decat sa puna pe hartia moale dintre copertele cu nume pretentios vreun cuvant ce nu va mai putea fi apoi nici sters, nici negat. gestul simplu al darului obliga mai mult decat orice la crearea unor intamplari de dincolo de imaginatia proprie, de inventarea unor aripi atat de aparte incat unul din carnetele sa poata fi impachetat si stampilat si trimis inapoi, asemenea porumbeilor calatori, aducatori a semne de viata mult asteptate.

Muzica isi scurge notele in cavitatea toracica si tare ti-as mai saruta ochii acum, sa nu-mi mai spuna niciodata ca drumurile sunt paralele si barcutele din hartie vor intra la apa cat de curand. Scortisoara, bucati de migdale, lamai verzi si un cantec-descantec, un sir de embleme tinute in secret intr-o cutie de carton sub pat, alaturi de fotografii invechite si alte amintiri cu miros de mucegai.

Suntem o operatie matematica, e simplu. Deschidem orice manual si ne regasim acolo, chiar si o coasta, chiar si maxilarul, chiar si sufletul, uneori. De-asta as pune pe foc toate cartile de matematica, sa ne uitam teoremele si axiomele, sa uit si eu ca niciodata nu am putut pricepe limitele si derivatele.

Mi-ar placea sa am mustata, din aceea groasa, cu varfuri arcuite, ce pare sa zambeasca continuu, fara ca posesorul sa fie nevoit sa schiteze macar vreun gest. Mi-as pune-o in zilele in care e soare si toti sunt lenesi, numai ca nu stiu daca m-as descurca si cu vata pe bat. Nu-i nimic, o dezlipesc, o pun intr-o batista, termin vata pe bat si apoi o atasez la loc. Da, ce mi-ar placea!

deslusirea diminetii ei

dimineata ea are ochii clari, asemenea unor cercuri de apa concentrice, din care se disting,cu lupa mica de pe noptiera, visele de peste noapte, aranjate cronologic, fiecare cu cate o eticheta de culoare diferita, pentru a nu fi confundate.

ea nu stie sa prinda oameni din copaci, nici macar atunci cand e avertizata asupra pericolului, ci sta cu nasul in firele de iarba, cautand un musuroi de furnici, pe care le strange intr-un borcan, le duce acasa, si le dreseaza pentru circul miniatural ce va avea premiera cat de curand.

es se juleste in marginile cuvintelor si le descoase tivurile, le analizeaza tesuturile si compozitia chimica, le schimba chiar si starea de agregare, si cu toate astea, inca exista cazuri nedeslusite, tinute sub lacat intr-un dulapior deasupra oglinzii, pe care il deschide acum din ce in ce mai des, din cauza unor anumite conversatii virtuale cu zgomot de bormasina. terapia inca nu a gasit remediu pentru asa ceva, insa ea stie ca in curand va putea construi o platosa din acele cuvinte stivuite, o platosa cu doua fete, o va apara pe viitor de orice cuvant deja existent acolo, insa puterea de centrifugare si viteza de sedimentare nu sunt suficient de puternice pentru a separa strict cuvintele incriminate. cu toate astea, ea este gata sa-si asume riscul.

ea isi lipeste nasul de geam si scoate mainile afara in ninsoare, linistea de acum e linistea renuntarii si a intelesului prefacut, cu toate ca pe interior mocnesc in fierbere atatea nedumeriri.

ea isi bea cafeaua si isi frige limba, e dimineata-pranz si timpul e pe spinarea furnicilor inca adormite. dialogurile se scriu agresiv si nimeni nu intelege nimic, argumentele se lovesc in aer inainte de a fi ascultate de urechile potrivite si tot ce-i orgoliu va rezista. in rest, ea va aduna cu mainile inca umede de la fulgii pitici resturile ramase din amintirea visului, isi va pune haina albastra in care i se intampla mereu cate ceva neprevazut si va astepta, la colt de strada, sa se iveasca.

amar dans al degetelor

profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.

se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.

un leu pentru o culoare si un zambet

S-a intamplat cam acum o saptamana sau doua, nu mai retin exact data, ma intorceam cu M din oras, era frig si am luat tramvaiul. O doamna vindea razatoare, " la un leu, pentru cartofi, morcovi, telina. Doar un leu razatoarea". Nu cumpara nimeni, dimpotriva, calatorii pareau sa nu o auda, nici nu intorceau capul sa vada macar despre ce e vorba, fiecare era ancorat in propriile probleme, cu gandul la copii, scoala, casa, mancare, slujba, etc. Mai aveam o singura statie pana acasa cand M s-a hotarat sa cumpere una, chiar cand doamna se asezase pe un scaun, sa se odihneasca un pic. A luat una rosie, asa a vrut ea. Eu vorbeam la telefon si am observat cu coada ochiului cum simplul gest al lui M, de a raspunde vocii cu "razatoare la un leu" si privirea ei incantata de ustensila casnica, privita initial mai degraba ca o jucarie, au starnit un fel de agitatie si cu siguranta curiozitate in randurile celorlalti, caci in cele doua minute din restul calatoriei noastre cu acel tramvai, s-au vandut cel putin inca cinci razatoare, galbene, verzi sau albastre; si-au capatat degraba in mintea mea semnificatia unor baloane cumparate intr-un spatiu dincolo de cenusiu si griji.
O razatoare pentru un zambet. M a curatat azi morcovi si eu mi-am amintit ca uite, atat este de ajuns, sa poti crea un moment din acesta, sa il vezi, sa-l faci mic si sa-l pastrezi in buzunarul interior al sufletului. Si da, sa fim in continuare atenti la oameni.

halucinatii de duminica

cu toate ca nu a aparut nicio stire oficiala, nici la radio, nici in ziare, in acest sfarsit de saptamana a avut loc congresul oamenilor de zapada, chiar in parcul din centrul orasului. bineinteles, toate locurile au fost rezervate din timp de catre domnii si doamnele imbracati fie in fasii fie in mormane de omat,iar organizatorii, cuprinsi de spiritul inovator si ajutati de cadrul de desfasurare al conferintelor, au adaugat locuri suplimentare la loje, pe crengile copacilor denumiti in latina de placutele vizibile primavara.

trecatorii au avut si ei acces, limitat ce-i drept si fara posibilitatea de a achizitiona la intrare mapa cu toate informatiile necesare si cu translatorul electronic ce urma sa interpreteze discutiile oamenilor de zapada din limbajul lor, inghetat, in limba romana. cu toate astea, cuprinsi de entuziasm, unul mai degraba numeric, vocile lor au inregistrat un numar mai mare de decibeli decat prezentatorii, astfel incat juriul nu a putut decide niciun castigator,iar cei interesati nu au inteles nimic din studiile efectuate, din rezultate si concluzii. Au plecat nemultumiti, hotarati ca pe viitor sa-l angajeze pe seful gerului, pentru a preintampina asemenea intamplari nefericite. Cu siguranta, trebuie modificate si locul, si ziua si ora.

la lasarea serii bancile erau in continuare ocupate, ramasesera domnii si doamnele de zapada sa admire calmul aleilor inghetate si al copacilor purtatori de fulare de omat. din loc in loc, eu ma opream sa privesc in ochii din felurite materiale ai oamenilor de zapada, mai mari sau mai mici, inzestrati cu brate ramificate, cu nasturi alambicati, cu nasuri si guri ranjitoare sau infricosatoare. Aproape de marginea inghetata a lacului am nimerit peste o familie, parintii asteptand parca o saniuta albastra in care sa-si plimbe copilul, mandru detinator al unei caciuli in dungi fosforesente. Mai departe, izolat si parca trist, pe-un scaun din aceeasi zapada ce-l nascuse si pe el, statea un arlechin, avea un capac rosu pe post de nas si dadea impresia ca se gandeste intens la un truc cu care sa-i faca pe ceilalti sa rada.

cand sa ies din parc, de dupa un copac imi iese in cale cel mai gras om-de-zapada inventat vreodata, din trei bulgari imensi si rotofei, respirand anevoie, cu palaria atarnandu-i pe-o ureche si, cu o voce de bariton, imi cere nonsalant o tigara.

Am grabit pasii, scartaiau talpile prin omatul cel alb , prea alb parca.

circuit independent

Uneori e tare greu sa-mi dezmeticesc firile si sa le pun pe toate ori sa se spele pe dinti, ori sa-si dezmorteasca gatul si membrele si degetele, sa se dea jos din pat si sa iasa acolo unde ceata devine parte integranta din peisaj, iar mie mi se pare frumoasa cu un aer bacovian, seara cand astept tramvaiul imi place ca nu-i pot ghici apropierea,decat cand e aproape in statie, pe jumatate orb.
Se intampla din ce in ce mai des ca macar una, da, una din firi, sa ramana in urma, intr-un biscuit cu ciocolata si migdale, intr-un ochi trist al unui om intamplator, pe scaunul din metrou unde a remarcat o tanara citind. Sau, mai rar totusi, sa o ia inainte, sa treaca in viteza prin viitorul apropiat al intamplarilor, sa se aprinda si sa se intoarca la timp pentru a le domoli pe celelalte,invaluindu-le in stratul subtire al repetarii.

Firile astea, imi dau batai de cap. Ar trebui sa le dau niste lectii de comportament, sa le pun in banci, cu mainile la spate, sa-mi pun ochelarii cei grosi si sa scriu, cu litere de tipar, niste reguli. acelasi pas, acelasi ritm, acelasi timp de vietuire, aceeasi privire si aceeasi miscare. orice abatere se pedepseste cu izolarea celei neascultatoare pana va fi gata sa se conformeze.

Imi zambesc somnoros, au ochii inca pe sfert visatori, in timp ce eu le vorbesc, incruntata, de responsabilitate, maturitate si alte cuvinte din acestea, ale oamenilor mari. Apoi, brusc, firea cea mica prinde a ma gadila, si eu rad, si rad si ele, toate, la unison, acelasi clinchet al corzilor vocale, aceeasi senzatie de tremur jucaus.

Renunt la ideea de aliniere, acum ii vad forma de tipar rece metalic si stiu, cu siguranta, ca firile mele vor avea libertatea de a se plimba, fugi, privi, trai oriunde le conduc pasii lor, si nu ai mei, cei purtatori de numar treizecisiopt.
Doar in degete ne vom potrivi, din cand in cand, sa punem in cuvinte drumurile si oamenii.

E bine, acum ne este tuturor pofta de ceata.

ati(pi)c

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.