rayuela şi cuvinte-simţuri

mică enciclopedie a nasturilor

Nasturi,despre asta vreau să scriu, cumva pornind cu gândul de la ciudata ta pasiune,de a-i colecţiona , mărturisită in timp ce ochii ţi se plimbau pofticios asupra urechilor mele,din care atârnau zglobii cerceiverzinasturi,dar fără să imi dau seama la ce cotitură am contrazis drumul firesc, m-am trezit cu ademenirea altui gând, pe care incă il privesc din toate unghiurile si ii intorc simplitatea pe dos, să-i incerc tivurile.
Chiar dacă tot ce avem in comun sunt doar niste biete intâmplări imaginare, pe care incă le amintim, cu "melancolie vibrândă", cuvintele tale si poate imaginea degetelor ( le-ai imprumutat de la Chaplin, ţi-am mai zis,nu?) proiectată in conexiunile neuronale, imi desenează prin frigul zilei de azi haine groase ce ţin de cald nu neapărat prin tipul de material sau model, ci prin multitudinea de nasturi, atât de simplu cusuţi prin calea de mijloc, cu găicile in care se incadrează perfect si atât de aproape unul de altul, aproape că bucata de material nici nu mai există, e alcătuită doar din nasturi, rotunzi si timizi,bosumflaţi si pătrăţosi,ovali si calmi,arţăgosi si romboidali, sidefaţi sau transparenţi. se caţără pe toată lungimea gâtului, oprindu-se,cumva abrupt,chiar sub bărbie, căreia ii place, din când in când să-i mângâie, simţindu-i bobi mici si reci, sorbind din tăria vântului.

iar pe dinăuntru am un borcan transparent,folosit de obicei pentru boabe de cafea si bufniţe miniaturale, dar de-acum colecţionează si el, ca si tine, nasturi; insă ei, de dinăuntru, se supun doar miscării browniene.

nu-mi pot imagina cum se deschideau cuvintele pentru Cortazar, cum de se asezau in forma asta, atât de naturală si atipică in acelasi timp, pe foile albe de hârtie,atât de neinspirate. si cum se simţea când il pândeau, de prin cercuri sau colţuri, toate aceste idei, joculdinjoculjocului. si cum e obsedantă pentru mine, cumva chiar derutantă,schimbarea atât de subtilă a regulilor, ca si cum se poate petrece asa ceva doar prin fiziologica clipire a ochilor, undeva printre rânduri, nemenţionată concret in rândurile pline, ironic, de logică.
si cum, desi las paginilor bucăţi din mine, de mă verfic din cap până in picioare inainte să inchid cartea, pentru a mă asigura că nu-mi lipseste gura,sufletul, genunchiul ,ochelarii,gândurile de bine sau dorul,un zgomot anunţă victorios răsturnarea borcanului pe podele, in timp ce zâmbetele se intrec, intr-un joc inedit de-a baba oarba,să-si pună cât mai mulţi dinţi-nasturi.

nehotărâre

să scriu sau nu despre texturile stranii pe care le-a incercat ziua de azi asupra pielii mele, infiorând-o si infrigurând-o, când am iesit să urmăresc norii, prea iesiseră in număr mare ca să nu trezească suspiciuni.
să scriu sau nu despre senzaţia de viu când de dimineaţă mi-am afundat degetele in esarfe cu modele si culori pentru fiecare dispoziţie, cu gândul bucuriei de camuflare sub haine suprapuse.
să scriu sau nu despre rochia galben mustar si sosetele roz inchis din picioare,una pe dos, una pe faţă, in timp ce firul memoriei vibrează precar sub greutatea acelei clipe prăfuite când mi-au fost dăruite.
să scriu sau nu despre faptul că m-am gândit la tine, la greseli,la abateri de la joc, la cartea cu coperte verzi din care iţi lăsai vocea sau sufletul să-mi recite târziu in noapte, iar cuvintele, prin difuzorul telefonului, se condensau,pătrunzând adânc si spulberându-se in frici. cartea cu coperte verzi,de care mă feresc, până am să-mi fac curaj să ţi-o inapoiez.
să scriu sau nu, planurile alunecă unele in altele, se suprapun pe alocuri, mi-am afundat azi piciorul stâng intr-un morman de frunze, au scârţâit sfâsietor, ca si balamalele unei usi vechi sau ca si durerea nestiută a unui om.
să scriu sau nu despre povestea scafandrului, atât de copilăreste imaginată atunci, când adunam pietre in stomac de-a lungul zilei, pentru a ridica ziduri in jurul viselor pe timp de noapte.
să scriu sau nu. e totuna,probabil.
e frig si e bine,au venit norii purtători de sprâncene incruntate si cărunte, a venit si vântul cu sunete caleidoscopice.

galben şi acru,tactil

Se intâmplase ceva ciudat cu ea, nu-si mai simţea structura perfect inchisă, cu porii uniform distribuiţi, cu ovalul cojii susţinând pulpa, sucul si seminţele.
Se poate ca peste noapte să se fi desprins din ea insăsi componente plictisite si doritoare de a fi altceva, poate picioare de păianjen, cu care să cunoască elementele unei frunze si compoziţia pământului,poate degete aproape umane cu care să-si prindă florile-surori si să le simtă parfumul.
Doar după ce auzi in jur soaptele răutăcioase si ignorante ale fructelor normale, entuziasmul ii scăzu brusc, probabil avusese loc doar o mutaţie genetică,pseudotentaculele nu-i ofereau decât statutul de stigmatizată a micii lumi in care se născuse.
Cu toate astea, sămânţa in formă de inimă tare si-ar fi dorit să-si poată lua picioarele la spinare.

jurisprudenţa instabilului

Fiecare usă de pe culoar scârţâie si tălpi imaginare lipăie pe linoleum, schimbă camere si o dată cu pereţii de culori diferite poate si personalităţi.
Trupurile se imbracă in halate, femeile roscate le poartă lungi până la glezne, din hârtie creponată verde-smarald, cele blonde din hârtie glasată cu imprimeuri provocatoare si scurte, iar femeile brunete, ei bine, ele se lasă mângâiate de ultimele noutăţi din ziare, acoperindu-si până si gâtul, cu gulere inalte, usor zimţate spre capăt.
Fiecare geam stă ciobit intr-un colţ, asteptând evadările, doar pentru a le transforma, sub semnul rosului, in tentative de sinucidere motivate de căutarea sinelui in aerul de afară. Pansarea se face cu bucăţi de tifon de cea mai bună calitate, insă durerea nu are medicament care să o vindece.
Nopţile zgârie asemenea unui disc stricat si pisicile se adună in cerc, chiar in spatele casei, stau la taifas si-si miaună nesomnul de sub mustăţile curbate, cu privirea ţintind ceea ce nu se vede dincolo de ziduri.
Trupurile bărbaţilor sunt inconjurate de fumuri, trabucuri, ţigări, narghilele, iar vocile lor, joase si groase, nu lasă nimic de interpretat in afara atingerii, cu poftă, a materialelor prezentate de trupurile femei.
Culoarul e lung si fiecare scârţâit, al fiecărei usi, scoate un sunet adânc, tăiat chiar de foarfeca strălucitoare din care au iesit si halatele trupurilor femei admirate de fumurile bărbaţi.

i don't know love

Ţine-mă strâns de mână, in timp ce sub noi vibrează liniile paralele si innegrite ale sârmelor atât de inalte.
Ia-o tu inainte, dar nu-mi da drumul la mână, chiar dacă nu te poţi uita, să văd cum crezi si pentru mine,păstrează-mi pumnul in palma ta si spune-i lui, oprindu-i tremurul, la un moment dat ne vom da jos si va fi fost ca si cum am fi călătorit intr-un balon cu prelată confecţionată din pene culese de pe trotuarele verii ăsteia.
Si dacă n-am să fiu suficient de puternică, dacă am să mă dezic si-am să caut să mă arunc pe saltelele monstrilor ce abia asteaptă, sărută-mi ignoranţa cu sufletul si du-mă cât mai departe.

telling all the secrets

Ingheţaserăm subit, in poziţia asta compromiţătoare, de imbrăţisare dureroasă si infometată, iar undeva, in cosmos, la atingerea trupurilor noastre s-a produs un scurtcircuit proiectat printr-un sistem incâlcit chiar sub tălpile noastre, ce abia rememorau contactul jucăus, si asa ne-au crescut,dimprejur, costume de gheaţă , cu diametrul in grosime destul de mare, acoperindu-ne cu totul, numai prin distanţa infimă dintre noi nu reusise să pătrundă ingheţul, astfel că ne treziserăm, inchizând ochii, in aceeasi haină, izolaţi si infriguraţi.
Aveam obrazul stâng sprijinit de urechea lui dreaptă, mirosind atât de frumos a iarbă si vis, si i-am spus, cât de rar am putut, asemenea iepurilor scosi din joben :" suntem doar noi acum, nici măcar atât, sub coaja asta de gheaţă ce pare puternică, si noi isi pierde, după cum ai să vezi si tu, pluralitatea, rămânând, aici, de unul singur. si-am să te rog să nu-mi dai drumul, nici măcar cu un deget desprins de pe umerii mei, căldura ta are să-mi ajungă, ca si ce am eu de dăruit, te va ţine lucid până va veni vremea să plecăm, o dată cu crăparea acestui cocon."
Si-am stat asa, sub ritmul inimilor noastre, adaptate să primească si nu să folosească oxigenul propriului trup, nestiind de când si pentru cât de-acum incolo.
In loc să se topească, stratul de gheaţă părea să se ingroase,incepuse căderea, nu aveam incredere, mă indoiam deja, un bob de gheaţă incepuse să crească si inăuntru, in mine, undeva pe lângă cotul drept.
L-am simţit cum tremură si l-am ascultat, incercând să nu pierd sirul cuvintelor, atât de alert soptite, poate de teamă să nu ingheţe inainte de a ajunge la mine :"tu nu stii, nu ţi-am zis niciodată, mi-a fost frică de râsul tău, atât de colţuros si ironic, insă ai atâta lumină ascunsă acolo inăuntru, de care nu inţeleg de ce te ascunzi, si fugi numai in colţurile de unde te ademenesc ochi hipnotizanţi de bufniţe si stiu că nu am nici puterea, nici cuvintele necesare de a te smulge de acolo, iţi simt alunecarea, si neincrederea, nu te teme, insă, eu stiu că mai avem puţin; e jocul meu, poate gresesc spunându-ţi acum, suntem in visul meu, asa cum mi l-am imaginat de multe ori, imi spuneam că are să fie un test pentru tine, pentru noi, dacă va fi să te intorci, si incetasem să cred, pusesem scrisorile, sosetele,cd-urile si cărţile in cutii mari de carton, dar uite, suntem aici, si nu mai contează, când am să tac nu va mai fi nimic, doar noi, si nu la plural, asa cum ai spus tu, atât de frumos."
Se făcuse cald dintr-odată, aveam hainele si părul ude,si până si zâmbetul lui,incert, era ud, la fel cum imi pipăiam si eu buricele increţite ale degetelor.
Pentru un timp, niciunul din noi nu a mai zis nimic, dar in jur mirosea pregnant a iarbă, vise ,iertare si inceput.

supra şi super interpretări

unde-ţi este starea de bine, se întreabă ochelarii, în zadar

Ţeava robinetului era gât de girafă, lung si curbat a semn de intrebare, desi tăcerea nu părea să ceară mai mult,in afară de pasii nopţii sub ferestrele cu jaluzele verzi.
Robinetele purtau mănusi tricotate minuţios,după modele inventate de fărasul somnoros, verde si el, cu un semn pe obrazul stâng, de la fosforul unui chibrit usor mâniat.
Prin striaţiile bucăţilor de gresie iesiseră la o plimbare romantică trei gânduri, un el rotofei, cu ochii in patru la fiecare intersectare a plăcilor lucioase , o ea cu trup de acordeon si sal pe umerii arcuiţi si un balon căruia i se desenaseră urechi, gură si nas, dar nu si ochi, să nu vadă cât de mică-i lumea perimetrului său in timp ce stinghiile verzi ale jaluzelelor se intindeau, să-i prindă intr-un romb de lumină incă palidă si un pic rece.
am sters gândurile cu apă rece de la chiuveta banală din bucătărie,iar prosopul s-a imprimat cu simţuri, se pare că pentru mine sânt dispensabile.
E mai usor să alunec din nou aici, unde se ghemuiesc in cele mai ciudate poziţii nenumarate nuanţe de gri.

acumulare de arici de mare cu radiolele în conexiune

asa isi anunţă somnul absenţa, mai să mă si sperie, când deschid ochii si-mi găsesc pijamalele desenate cu titlul de mai sus, in timp ce din urechi incep să-mi fugărească valurile pe care ochii nu le-au văzut, si cearceaful are personalitate si devine barcă, iar cele două perne inflorate, iată, se transformă cât ai bate din palme in vâsle.
să dea magia să nu intru la apă, mai ales când trezirea e punctată de pescărusii din real, sfădindu-se dintotdeauna chiar aici,lângă fereastra unui etaj trei, al unei scări trei, al unui bloc de pe o stradă cu nume de poet.
n-are a face că nu stiu să inot si valurile continuă să răbufnească, ca si cum de acolo, de undeva aproape de centru, s-a pornit o furtună ce, concentric, are să ajungă si aici, prin pavilioanele auditive cu care am fost hărăziţi, să ne ascultăm vorbind, soptind,iubind, cântând, plângând, pentru ca apoi toate acestea să ajungă de unde vin valurile si să-si spargă cochiliile prin impactul direct cu dinţii celui mai mare rechin care a existat vreodată.
fie că e noapte târziu sau aproape de dimineaţă devreme,aricii de mare inţeapă fragil buricele degetelor, vai de ele, necredincioasele, se indoiesc de puterea cu care se poate manifesta somnul, chiar si asa,când locul ii e certificat prin gol.
si-o fi pus costumul acela de scafandru, pe care l-am inventat amândoi in timp ce ne prefăceam broască ţestoasă cu carapace dură. a luat apoi o fâsie de material, să spunem vâscoză si i-a pliat marginile pentru a o metamorfoza in avion.
de-asta au inceput aricii să-mi intre in piele, din ce in ce mai estompat se aude un motor de avion, si o dâră albicioasă, de carbonat de calciu, ce poate reprezenta un nasture, ori o perucă, chiar si o furculiţă, incă nu m-am hotărât.

invitaţie,în jur de vineri,ora 21:00

Pe strada Speranţei nr.21, vineri, in jur de ora 21:00(de dragul simbolismului),sub acoperisul de la Tago Mago, in acelasi stil original, oamenii din Paspartu lansează a treia apariţie a rAM, deci al doilea număr, in limbaj neconvenţional.
La orizont se anunţă o seară de vineri colorată si muzicală, o seară a prietenilor si a oamenilor noi, o seară cu realitate si ficţiune, o seară incheiată inspre dimineaţă,printre cuvinte,fotografii,poezie,filme,cântece,desene si sentimente de bine.

rififi,întâmplător

Nu,vara nu s-a adunat să plece, desi nici mult nu mai are să stea.
O fi vrut doar să verifice, are să zică cineva :deja?!
Degeaba mi-am pus la colţ gândurile goale, nu le scormonisem prea bine, sânt acolo, chiar dacă pitite cum trebuie, pentru a complica jocul, amintiri nespuse si chiar dacă se spune că-i mai bine să lasi trecutul inapoi, acolo unde ii este locul, eu am să le spun doar pe acelea de mi-au scos la iveală dinţii si ridicarea pomeţilor.
Jocul, impărţit mental doar cu ceilalţi si niciodată cu mine, isi intinde piesele sub cerul incă molcolm,intr-o perpetuă aparentă nemiscare, si mă pune la incercare, am să-i ghicesc oare ascunzisurile, fără să-mi fie frică si fără să fug vreodată din calea obiectelor ce-mi vor pune piedică sau mă vor mângâia, situatii la fel de infricosătoare pentru mine,de sub epidermă?
Nu, vara e incă printre noi, nu am cumpărat nicio floarea-soarelui anul acesta,gândul ăsta să fie al meu sau jocul o fi inceput deja?
Nu,n-are nicio importanţă, pentru floarea-soarelui n-are de ce să conteze de cine este condusă mâna ce o va alege pentru a stârni un zâmbet.
Doar cu oamenii e un pic mai greu.

când lunea e zi de week-end

nisip rece intre degete după un culoar cu flori si pături pe post de paturi pentru copii negriciosi si gălăgiosi,despre care nu stiu când si dacă dorm,sezlong usor incomod si bere rece pentru seara rece dar cu zâmbet cald pentru ele , film alb-negru cu un număr 13 la fel de negru,ironic,trist si furnicător in momentele de respiro oferite de cadrele lungi si lenese in care te-ai fi putut hazarda in a spune că se tace, dacă imaginile detaliilor nu ar fi fost atât de pline, conversaţie cu păienjenei gumaţi,floricele sărate,bere,vin si ceai negru,momente de respiraţie, alternând atât de potrivit cu cele de inspiraţie, un balansoar scârţâietor, soapte pentru cuvintele mari, si,intr-un final, sosete dungate in loc de noapte bună.
intre toate astea,un ghem de senzaţii.

in stil pur cortazarian

Se pot respira schimbări de structură in privinţa serilor, mantaua isi capătă schimbul de noapte mai devreme, greierii cântă doar o muzică de fundal,vântul fluieră deja cu un pic de avânt,somnul e greoi insă si apasă asemenea unui bolovan deasupra unei broaste fără scăpare, ochii se deschid asupra camerei doar pentru a inspecta starea de dinăuntru, e la fel de rău sau s-a diminuat durerea asta fără nume? poate incă un pic de somn, uite doar jumătate de oră, are să mai schimbe procentele impărţite intre "bine" si "rău", ca si cum, intre acestea două, nu ar putea la fel de bine exista (asa si cum e, de fapt) un număr greu de precizat de nuanţe in care "un pic mai bine", "mai puţin rău", să poată nu eticheta, ci surprinde un moment si atât.
Ieri, in metrou, o doamnă,de vârstă mijlocie, asezată pe al treilea scaun al rândului, chiar de lângă bara pe care pot cocoţa mâini in căutarea unui punct real de sprijin,isi manifesta dorinţa de a creste viteza metroului si a ajunge mai repede acasă, intr-un joc al degetelor usor ameţitor dacă ii acordai intreaga atenţie, uneori aducând asemenea unui fâlfâit de aripi, uneori a meditaţie profundă, alteori a inventarea unei melodii chiar acolo, pe suprafaţa de lac a genţii de care se sprijineau deopotrivă degetele mâinilor si genunchii.
Nu-mi puteam lua ochii, in rest era atât de calmă această doamnă, imi imaginam cum tot miezul energiei ei pornise la drum si se cantonase in vârful degetelor, dându-le frământarea si furnicăturile corpului si gândurilor. Doamna stătea ca pe ace, numai că acestea se localizaseră in prelungirile mobile ale mâinilor. Si in acelasi timp, surprinzător, privirea ii era goală, fără nicio sclipire de nerăbdare, fără intoarceri frecvente ale globilor oculari inspre afisajul electronic sau in dreptul staţiilor, privea inainte, cu faţa limpede si linistită.
După două staţii se urcă un băiat, aproape de vârsta mea, se asează lângă doamna tactilă, asa cum o botezasem deja, separaţi de bara pe care nu-si lăsa nimeni incă amprentele. Imediat cum intrăm in tunel si vocea anunţă in difuzoare următoarea staţie, băiatul incepe a transmite acelasi mesaj ca si vecina sa de rând de scaune, numai că prin intermediul trepidaţiilor piciorului drept, părând că se află la antrenament, cu un pic inaintea startului, cumva fără ritm, dar la fel de elastic ca si miscările doamnei, intr-un limbaj ce nu-mi era evident accesibil, din moment ce eu zâmbeam in aer, căutând drept paravan cartea din geantă.
Si m-am gândit, inapoia rândurilor printre care imi concepeam eu alte idei, dacă acesti doi oameni s-ar fi văzut, unul pe altul, faţă in faţă , pe siruri paralele si apoi s-ar fi putut vedea pe ei insisi in oglindă, poate ar fi inţeles că jocul degetelor spune altceva si nu anticiparea lucrurilor comune, poate poftă de o după-amiază lenesă cu ingheţată de cafea si bancă scorojită sub coroană de copac umbros, iar săltarea piciorului vrea să transmită dorul tălpii goale de firele incă verzi de iarbă si o bere rece in timp ce culorile cerului se schimbă, indiferent de ceasuri.
Poate dacă s-ar fi privit unul pe celălalt si fiecare pe sine, ar fi zâmbit si nu ar fi fost decât zece degete si un picior iesite, in sfârsit, din anonimat.

Cât despre clasificarea stării de acum, gestul meu ar fi nemiscare.

Nu are nicio importanţă faptul că asa a reinceput să scrie, la persoana I, inventând totusi, pe alocuri, trăsături pe care nu le are. Si-a spus, nu are nicio importanţă, doar să scrie, asta contează. Dar cât de mult este dispusă să spună, cât de departe poate merge cu această nouă metodă, cu care, din principiu, nu e de acord?
Asa că-si pune sandalele noi, cu toc, se ascunde de sine si de restul in buzunarul cel mic al genţii si iese, poate va găsi un motiv să zâmbească, fără motiv.
De-ar stii cum să o zică, ar spune că e tristă,dar asa, in lipsa cuvintelor si a unor urechi potrivite, are doar să fumeze si să privească filmul, tăcând.

dimineaţa de atunci, cafeaua de acum,starea de atunci şi acum

In prima dimineaţă petrecută in Viena,simţind incă pe umeri greutatea timpului pierdut si dorinţa tălpilor de a se plimba fără scop, i-am lăsat pe ceilalţi să termine micul-dejun, cu gândul de a explora doar străduţele din apropiere. Am plecat fără hartă, fără să stiu pe ce stradă e hostelul, care e cea mai apropiată gură de metrou, doar cu aparatul foto si cu zâmbetul de a fi, in sfârsit, unde trebuia să fiu. Imi dădusem intâlnire cu ceilalţi in cincisprezece minute, cât de mult as fi putut să mă indepărtez, am făcut stânga, apoi dreapta, dreapta din nou, de două ori stânga, si m-am rătăcit. Erau străduţe mici si linistite, o masină de gunoi un pic prea zgomotoasă, un domn ce dădea cu vopsea o usă de bloc, puţini trecători, dar atât de multe stări explorate si vitrine admirate, tocmai prin staticul pe care-l exprimau, ca si cum nu e nicio grabă, au fost si au să fie acolo, asteptând sau nu. Stiam că ar fi trebuit să ma intorc, să recunosc ceva ce lăsasem in urmă, sau să incerc să intreb pe cineva, desi habar nu aveam ce anume, poate de magazinul cu mirodenii indiene de pe colţul străzii unde era si hostelul.
Insă se lăsaseră in mine stări de liniste cu care nu mai făcusem cunostinţă, eram calmă si curioasă, să merg doar inainte, când am dat peste blocul acesta, desenat cu flori imense, in culori pastelate, cu tulpinile intinzându-se pe toată inălţimea faţadei,părând la locul lor acolo, prinzând viaţă pe beton. si m-am gândit la felul dimineţilor acelora ce deschid ferestrele, poate cu o cană de cafea aburindă, si privesc cum li se "caţără" florile pe pereţi,colorate cu căldură si naturaleţe.
Am plecat, ceilalţi sunau, eu le-am spus "m-am cam rătăcit, dar mă descurc", am mers un timp fără să stiu exact ce fac, pentru a iesi chiar in intâmpinarea lor si a-mi da seama că nu am făcut decât să mă invârt in cerc.
Poate să-mi imaginez cum ar fi dimineţile mele printre desenele acelea nu este egal cu a trăi acolo, insă starea de acum, creată doar prin amintire, imi este, cumva, mai dragă.

just fire

Când decizi, cumva in niste circumstanţe atenuante, că băiatul necunosocut si sărutat pe muzică tare,poate schimba ceva in păienjenisul ce părea să te acopere pe de-a-ntregul, nu te gândesti prea mult inainte de a face un dus rapid, a te imbraca comod si a iesi pe usă cu părul incă ud; iţi spui că poţi face asta, e simplu, nu e ca si cum nu ţi-ai aduce aminte cum arată sau cum il cheamă, desi nu esti sigură că el a reţinut asta despre tine, nu prea aţi comunicat in fum si dans.
băiatul necunoscut este drăguţ,cu păr lung si ochi cumva misteriosi. te ia de mână si te sărută, ţie iţi vine sa râzi de cât de natural poate părea totul, nu trebuie să stie că e prima oară când faci asa ceva. glumele par să vină natural si nu-ţi vine să crezi că e atât de usor,până usa apartamentului se inchide si el te sărută, din ce in ce mai apăsat, din ce in ce mai profund, ii simţi cercelul din limbă si ignori sentimentul de nesiguranţă ce incepe să-si facă loc. băiatul necunoscut pune de cafea, tu te uiţi pe fereastră si cauţi in camera aproape goală indicii despre el, dar nu-i mare lucru de văzut si nici de vorbit, pe cât se pare.
apropierea fizică lasă distanţe tot mai mici, pare-se că e usor să aluneci de cealaltă parte, cuvintele devin zgomote de fundal si primesc un sonor dat pe mut, miscările prind intensitate, nu stii câţi ani are, ce-i place să mănânce, cât poartă la picior, ce muzică ascultă, dar simţi atingerile fizice, gata parcă să ia foc.
si te opresti, si te intrebi dacă tu ai dat de inţeles că ar fi doar atât, prin atitudinea ta din noaptea aceea, când nu făceai decât să alergi bezmetică după aceleasi intrebări ridate si obosite. te opresti, iei o gură de cafea, o face bună băiatul necunoscut, un pic plictisit de-acum, iţi asezi părul ciufulit si pleci, fără să-l lasi să te conducă, nu a fost nimic spus, ce-ar putea fi acum?
ai vrut să scrii despre acest băiat cu ochi cumva misteriosi despre care el probabil nu bănuieste nimic, si ai vrea ca el să citească in spatele cuvintelor si să stie că nu doar asta ai vrut.

incercarea eu-lui de a se (re)găsi

Nu-i posibil si nu-i corect să am atâtea gânduri si niciun spaţiu pentru ele, să le arunc conţinutul pe pereţii albi ai camerei in care m-am inchis, să le permit astfel să dispară in eter, când as vrea atât de mult să le pot surprinde scrise, să-mi dau seama ce-i cu ele si,implicit, ce-i cu mine,ce-i cu toate rotiţele ce au deraiat de pe sinele drumului potrivit, si au pornit-o haotic să inscripţioneze semne de intrebare si goluri,in sensul unor spaţii pline cu vid, prin care trec,cu viteză mare,elemente figurate.
Am un atac de panică, cred, cu tahicardie,senzaţie de sufocare si sentiment acut de inutilitate, plus un mare dezinteres faţă de tot. Patul imi pare singurul prietenos,cu cearceafurile lui albe si răcoroase, cu pernele in care imi ascund capul si fantomele,cu cele trei cărţi incepute, una din ele are copertele atât de rosii, mereu imi distrag atenţia, se reflectă in palma mea si am impresia că doar ce am băgat mâna intr-o găleată cu vopsea de culoarea macilor.
Care e graniţa legală intre realitate si ficţiune? Adică cât de departe trebuie să mergi cu inventatul pentru a-ţi da seama că nu mai stii dacă nu cumva rolurile au fost schimbate si care parte poartă care nume?
După câte discuţii imaginare trebuie să te opresti si să calci pe asfalt, să vorbesti cu oameni normali despre lucruri normale, cât de mult e prea mult când vine vorba de a fugi de realitate?
Ce s-ar intâmpla dacă nu am face decât să ne trăim stările, uneori motivate de sănătate precară,uneori justificate doar prin lipsa de interes faţă de ceea ce oferă concretul? Si dacă ne simţim "noi" doar acolo, in spatele cortinei ochilor, de ce să nu rămânem?
Răspunsul e chiar in imaginea oglinzii, dacă am să stau să privesc, prea mult inseamnă clar atunci când ai cearcăne adâncite,stare de oboseală nesfârsită,ghemuri de idei atât de mult desfăsurate si de nuanţe atât de apropiate,incât e aproape imposibil să le găsesti capetele. De asta stările si povestile interioare trebuie scrise si nu trăite pe dinăuntru, nu facem decât să devenim dependenţi, si nu-i bine, la un moment dat vom atinge fundul si vom simţi nevoia să ne "căutăm" altundeva.
Poate că soluţia constă in a inchide ochii si a dormi,atâta tot, până oboseste si oboseala,pentru ca apoi să regăsim bucăţele din noi,incomplete dar necesare, in cotidian.

Să dorm,fiind constientă de această stare,s-ar putea să devină,de azi inainte,un scop bine definit. Să nu simt că fur timpului pentru altceva inchiderea ochilor in afară de cerinţa fizică a organismului, să nu mă mai simt vinovată pentru cele câteva minute in plus cu capul pe pernă inainte de a se activa alarma gesturilor si a gândurilor.
Să-mi dezleg cuvintele de teamă si să mă vindece, ritmicitatea cursorului se consumă de o bună bucată de timp in gol,atâta doar să fi avut de spus?

întrebările cu răspuns multiplu dăunează grav sănătăţii

Am sărutat un necunoscut azi-noapte,după un pachet de ţigări, o tequila si n beri.
Am sprijinit trotuarele apoi, intr-o stare de rău cu greu descriptibilă, in timp ce cuvintele rodeau pe dinăuntru si imi umpleau gura,gata să iasă,să ia aer,acolo jos prea se sufocau,le ascunsesem pentru prea mult timp.
Vreau să fiu genul de om care să stie ce vrea, chiar dacă poate nu o să aibă niciodată. Dar măcar să stiu, si nu să mă intreb dacă ce mi se intâmplă e ce imi doresc sau de fapt nu imi doresc, dar de ce să nu profit de ocazie? Doar că până la final, fără vreo justificare coerentă, nici măcar pentru mine, aleg să plec, să pun punct.
Nu stiu ce vreau, stiu doar că nu-mi e bine asa cum e acum,dar nu pot să arăt cu degetul spre ceva anume, totul pare croit anapoda,ca si cum incă de la inceput a fost asa, numai că nu am vrut să văd, sau am fost prea ocupată cu altele.
Oamenii incep să dispară, să aibă contururi sterse, să nu le mai pese, să nu mai reacţioneze, să nu mai vorbească asa cum o făceau inainte. Iar eu sunt unul din ei, am fost, o să fiu.

o mână de flori de câmp intr-o cană albastră:

să amintească de importanţa detaliilor.
să uite de putreziciunea de dincolo de ţesuturi.
să arunce pânzele de păianjen dintre organe peste penele brun-negre ale bufniţelor.
să aibă curaj să spună vinovăţie.
să adâncească starea de "a nu fi" in cotidian.
să-si privească ochii si să accepte, ce ai gresit deja nu poţi schimba.
să alunece in tremuratul mâinilor de fiecare dată când e dimineaţă.
să se teamă de interioare tapetate cu disecţii de miezuri.
să spună : nu mai pot scrie.

hunting for witches

cu toţii minţim si ne minţim.
tuturor ne e frică de ruperea legăturilor.
am impresia că nu mai am nimic de scris.
stau si astept, am tras zăbrelele si e doar un mic spaţiu prin care am să mai trag cu ochiul din când in când, in rest,nu am cum să mă uit in jur si sa nu văd amărăciune,cuvinte atât de aiurea folosite,mai ascuţite chiar si decât o bucată de stâncă.
perdeaua adie un pic, cum ar fi,in ciuda prognozei, să vină toamna?
mi-am inchipuit că are să fie mai usor crescând,insă fiecare gând si fiecare sentiment nu fac decât să vină sub o pojghiţă de ceţosenie, sub care nimic nu are rostul stabilit, nici măcar o explicaţie cât de cât plauzibilă.
Buru imi spunea că până la urmă totul se rezumă la tipul de nefericire pe care ni-l dorim,dar cum stii să alegi asa? in câte tipuri se imparte nefericirea?
am stat două zile in casă,evitând să-mi imbrac propriile minciuni si zâmbete zugrăvite, incercând, in podul palmei,să ghicesc cu ce sânt diferită,până am strâns pumnul, stiind că nu asa voi obţine un răspuns.

piciorul din groapa al becului desenator de himere

lumina oscileaza in intensitate,un bec sta sa-si dea duhul,nehotarat insa,in fata alegerii;ma simt intr-o secventa de film in care urmeaza punctul culminant,marcat prin detalii ce-si schimba structura;suspendata insa in acest pre-moment,important doar prin anticiparea relevarii,cu becul clipind cand orb el,cand orbindu-ma pe mine,ma gasesc aici parca dintotdeauna,cu un pas mereu in urma,desi ii grabesc pe toate cararile ce mi se bifurca in cale.
raspunde,daca esti acolo. tu,daca iti amintesti de tine. si tipa,daca poti,altfel n-am sa aud,mi-am inchis auzul in privinta tacerilor,scutura-ma tare de umeri,cauta adanc in priviri,vorbeste mult,despre furnici,apa de ploaie,specii de nori,impresionism,trompe de elefanti,bomboane de ciocolata cu menta,forme de zambet din fumul tigarilor,voci ragusite,mamaliguta cu branza si palarii de epoca.
raspunde,daca nu iti amintesti de unde ma cunosti. ia-ma in brate si lasa-ma sa-mi plang goliciunea de pe dinauntru,ascunsa de ochi multi,chiar si de ai mei, lasa-ma sa o plang in timp ce-ti numar,ca sa adorm,bataile inimii intretaiate de forfecarea genelor.
raspunde,fii aici chiar si cat sa-mi pot da seama ca nu pe tine te vreau.

sh,ploua,sa oprim toate zgomotole,sa le spunem greierilor sa ia o pauza.sa punem lacate pe inimi,doar ploaia sa razbata,asemenea unui cantec drag,uitat de mult,sa-si schimbe tonalitatile,sa se prelungeasca in noaptea asta de bronz,sa stam cu totii sprijiniti de catul ferestrelor si sa privim,ploua,intelegeti?

badijonare incolora

de la pantofi se pornise totul in seara ce abia respira,nadusita,aerul supraincarcat,cu cerul asemenea unei haine de blana,atat de calduroasa.
ajunsese acasa,unde incerca,pe intuneric,sa se descalte,sa deschida curelusa balerinilor,asa cum o mai facuse de multe ori,isi simtea picioarele umflate si dureroase si doritoare de apa rece si masaj cu aroma de levantica.
nu avusese rabdare sa aprinda lumina,poate asa i-ar fi fost mai usor,caci balerinul stang,incapatanat peste puterile pe care i le oferea statutul de incaltare,nu voia sa-si scoata acul din gaica,ca si cum ar fi putut deveni parte din trup,o piele naturala cu model floral impleticit. a tras cu furie si,in tacerea intunecoasa dimprejur,desprinderea curelusei de restul pantofului a sunat absurd de adanc si de dureros,ca si cum balerinul ajunsese sa fie deja componenta a talpii si acum lipsa unei parti ar fi dus la suferinta fizica.
a stat,un timp,cu bucata aceea de piele in mana,nehotarata,golita parca de orice gest,imuna la caderea noptii,la pielea lipicioasa si incalzita,la restul treburilor ce trebuiau rezolvate,la masa de seara,la telefoanele promise,la cartea abia pe jumatate citita.
se gandea,fara sa consientizeze acest fapt,ca asa este uneori si cu sufletul, i se rupe cate o curelusa ce tine inchise amintiri,oameni,senzatii,si cad de-a valma dintr-odata,asemenea hainelor mult prea ingramadite in sifonier ce te imbratiseaza cu toatele.
si daca pentru curelusa concreta,a balerinului,s-a inventat un lipici minune care sa o ataseze restului de corp de unde,cu putina grija,sa nu mai fie rupta, pentru suflet nu a nascocit nimeni nimic asemanator.
asa am gasit-o cand am intrat pe usa,in holul mic, m-am si speriat,era inca cu geanta pe umar,incaltata,cu bareta rupta atarnand inert in mana, mi-a fost greu sa-mi dau seama de cand statea acolo,asa,cu gandul asupra sufletului ce nu are leac de la magazin.
am tacut,avea sa creasca si sa uite.

pe spatarul scaunului cineva a scrijelit,cel mai probabil cu o cheie ce deschide usa unui apartament unde se petrec vieti,un joc cu x si 0,numai ca x-urile sunt substituite de stelute,iar zero-urile,de nimic,de gol adica,ceea ce poate parea un pic ciudat la o prima vedere,si ma indoiesc ca autorul a avut inspiratia de a se gandi la zero ca si vid,ca si spatiu liber,care nu spune nimic,cel mai probabil trebuia sa coboare si a lasat jocul asa,neterminat; mie imi place insa sa cred altceva,sa imi imaginez ovalul zero-urilor in dreptunghiurile cu margini zgariate si tremurate,imi place sa ma gandesc mai departe,ca au fost de fapt o cheie si un deget care au jucat jocul,de asta sunt evidente doar stelutele,cum ar fi putut lasa degetul vreo urma reala?
nu a fost remiza,a existat un castigator,nu am sa spun care din ei a capatat victoria unor semne asezate in ordine pe plasticul gri al scaunului autobuzului ce se ingalbeneste prin tunel,unde luminile ne privesc complet si noi ,unii de fapt,incercam senzatii de descuiere a unor usi, cu chei din acelasi material din care au fost facute si semnele invizibile.

inapoi,desi timpul o ia inainte

buna dimineata,bine v-am regasit,dragelor,aproape ca nu va mai recunosc,desi asta e cumva impropriu spus,cum sa va recunosc daca in ordinea asta nu ati existat pana acum?
nu s-a inventat inca nicio biblioteca care sa stivuiasca tot ce am eu in minte,fragmente de intamplari,aglomerate,incetosate,cu detalii stridente,unele intristate,altele revoltate,altele pur si simplu surazatoare. am un bagaj mare, pe care mi-e insa frica sa-l deschid,timpul se aduna si el in doua etape, dintre care niciuna nu presupune deschiderea lacatului si eliberarea povestilor.
de atatea ori am avut senzatia de a fi prins intre doua batai de inima miezul unei intamplari pornind din cotidian si continuata de mine,jucaus,intr-un aliaj de realitate si imaginatie,asa cum de la un timp imi dau seama ca exist tot mai mult,pe doua hotare,fara sa fiu in stare sa aleg,cu certitudinea ca poate acesta imi e destinul,imposibilitatea de a trece cu totul doar de o parte,in care sa ma ancorez si sa spun de aici nu mai plec. nu-mi pot asuma responsibilitatea asta,dar eu-s tare anapoda,pentru ca de fiecare data cand constientizez ca sunt pe o emisfera,imi doresc automat, si se trezeste in mine dorinta de a fi in cealalta,si rotitele se invart,din ce in ce mai repede,si ma pierd, poate in fasia microscopic de ingusta, din mijloc,prin care dispar cu totul,tacand.
mi-a fost dor de locul asta,acum imi dau seama,cand mi-a revenit in buricele degetelor foamea de cuvinte si de a incifra si mai mult ce incerc de fapt sa descifrez. povestile au sa vina, asa cum or vrea,pornind de la o culoare,un gest,o privire,o mana fluturanda,un motor fara ochelari,bere pe trotuar,senzatii acute si momente traite chiar pe moment,cu frantura de secunda in care am fost constiente ca asta e clipa,uite,aici si acum,am trait.
am inchis ochii si s-a pus praful,cand i-am deschis nimic nu mai era la fel,nici timpul,nici noi.