scrisoare pentru Maria. cea fără formă.

Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.

ce nu înţelegi

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.

another drink, my grace is gone

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.

Se lovesc în cele mai nepotrivite moduri toate linguriţele din acelaşi sertar pe care îl tot deschid de foarte mult timp, formând simfonii alunecoase sau chiar zdrenţuroase, când îmi doresc să am părul lung-lung, să-l înnod sub bărbie, după ce l-am rotit de câteva ori în jurul urechilor.
Uneori îmi pare că au să ţâşnească pe fereastră, cu toatele, plutind iniţial în aerul înfrigurat,pentru ca apoi să se lovească de caldarâm într-un pocnet scurt şi plin, aşa cum mai cad castanele din când în când.
Cele ce folosesc drept instrument de măsurare a râsului provocat de mirodenii au calitatea de a fi folosite drept ceasuri, doar strănută, egal şi indiferent, din sfert în sfert de oră, aşa că se poate afla cu uşurinţă timpul petrecut în bucătărie. Linguriţele împopoţonate şi un pic cu coada pe sus sunt cele ce formează grupul intact şi exclusivist al dulceţilor şi cremelor de ciocolată.
Iaurtul are rezervată o linguriţă-girafă, cu gât alunecos din aluminiu, despre care se vorbeşte totuşi în şoaptă, înălţimea nu asigură şi calitatea auzului sau lipsa acestuia. Cu toate astea, linguriţei lunguieţe îi place să privească de sus,ştie că numai aşa poate fi ea folosită în borcanele mai mari.
Cuvintele despre linguriţe au prins viaţă singure, căci mâinile au scris fără impuls mental, mai degrabă sub efectul somnolent al oboselii ce şi-a îmbrăcat deja pijamaua.
Linguriţa din cana cu ceai doarme şi ea, e aburită şi probabil visează câmpuri de sânziene.

scrisoare pentru Maria. cea triunghiulară.

Maria, încerc să văd cum trebuie, însa niciun punct nu-mi ofera posibilitatea de a înţelege tendinţa ta permanentă de a fixa în piuneze. Dorinţa nu e o senzaţie constantă, de-ar fi aşa nu am mai judeca. Poate că ai dreptate pe moment, dar nu alungi constatarea peste ce nu şti.
Întorc paginile astea pline de notiuni certe aşa cum aş jumuli penele unui porumbel tărcat. Sună ceva în tine, ce e? Vrei să vii să ne batem cu perne, Maria? Să (ne) închidem cu totul, ferestre şi uşi, să bem numai vin roşu şi să ne tremure măinile. Ce-s prostiile astea?
Ai carne, şi oase, şi praf de stele pe undeva ascuns, iar uneori mesteci vişine şi aduni sâmburii în borcane, sperând că au să crească castani, cu fructele lor lucioase ce habar nu au să fie altceva în afară de pocnitori.
Spui că devii sentimental subiectivă de parcă tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, în loc să-ti aduni firele la un loc, să le legi prin noduri simple, să tuni şi să fulgeri din priviri, asemenea momentului scurt de azi, nu vezi, uneori eşti asemenea cerului?
Adormi, Maria, eu scriu în continuare furnici pe spinarea ta.

tehnici de substituţie

Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.

recompuneri

Am plecat în grabă, lăsând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi nu în suportul ei, hainele încercate aruncate de-a valma peste patul nefăcut, cu lucrurile îndesate într-o geantă neîncăpătoare, pentru a mă linişti când am dat cu nasul de aerul neaşteptat de rece. Mă aştepta zâmbind, şi am trăit, greu de descris, o scenă de film, eu oprindu-mă la mijlocul drumului, fascinată şi în acelaşi timp mirată de aerul ei depărtat şi de zâmbetul calm ce o făcea să pară o iluzie, a întors capul şi m-a văzut, revenind, pe jumătate, la locul şi timpul întâlnirii, deşi a mers doar o parte din ea alături de mine, pe la cele trei teatre şi mica librărie, în care am găsit, atât de neaşteptat, „Joia dulce”, cu o copertă de galben stins, şi-am luat-o şi-apoi nu am mai putut privi nicio altă carte, a fost momentul ei şi atât, poate şi pentru gustul reamintit, de orele de română ce aveau , de fiecare dată, leitmotivul „întrebări?comentarii?” şi acele compuneri scrise cu stiloul negru, atât de elaborate şi minuţioase, acoperind, pe lângă paginile dictate, şi, răzleţ, idei proprii, apoi nota şi evaluarea foarte succintă a domnului profesor, de câte ori nu am vrut să-l pot trage de mânecă, să ne spună ce gândeşte cu adevărat.
Apoi, brusc, a plouat. Şi atât, nimic mai mult, un sunet de clopot, o alarmă, un scrâşnet din dinţi, o frână nervoasă, un bombănit şuierător, pentru ca apoi calmul şi semistaticul să revină în matcă, aproape am putea spune, cu siguranţă, ni s-a părut, tuturor.
Mergem la teatru,deci.
Oraşul a fost liniştit azi, pe străduţele centrale. Un restaurant cochet cu perdeluţe haioase şi ghivece cu flori la intrare,o cafenea nouă cu pereţi stivuiţi cu cărţi şi cuvinte pariziene inscripţionate, iar între ele, anacronice, faţadele distruse, obosite şi atât de trist frumoase, cu balcoanele din fier vopsit în roşu , cu geamuri sparte şi camere bănuit locuite de oameni prezenţi şi trecuţi, şi lacătele uşilor, şi bucăţile de carton ce acopereau fostele vitrine, şi ierburile crescute printre crăpături, şi cerul gri asemenea unei haine ce pare să ne cuprindă pe toţi.
Agenţia de turism avea multe foi cu oferte, cu pachete pentru sărbatori şi chiar pentru primăvara anului viitor, dar şi eu şi ea ne gândeam la locaţii ce nu se regăseau, din păcate, pe colile imprimate cu poze colorate.
Am jucat un joc, timp de trei zile, cu V. După stop joc, fiecare din noi a scris câte o frază cu cele cinci cuvinte-cheie. Iată-le:
Eu : „ Tulburător, aş spune, din inerţia plutitoare a embrionului s-a desprins un iz acrilic, iar eu, eu priveam sub efectul mut al antiendorfinelor.”
V.: „ Deşi au să se oprească înainte ca pătrunderea acrilică să aibe loc, antiendorfinele au fost propulsate înainte de propria lor inerţie acumulată în veacurile de accelerare catre embrionul inert, îmbrăcându-l în lichidul seminal, tulburător de clar, în lumina orbitoare a sfârşitului.”
Să mă trezesc, îmi tot spun, e aproape seară şi eu tot deraiez.