În lumina clară a amiezii de azi, vazînd totuşi lucrurile anapoda, m'am aşezat cuminte pe banca vopsită cu roşu bătrîn, derivat din toamnă, pe care bunicii aşteaptă să sune clopoţelul, întîmpinînd cu mîini ridate şi calde gălăgia micuţilor, privind prin ochii lor într'un trecut şters şi ceţos, către o altă şcoală şi alte mîini.
Tenişii îmi trepidau pe asfalt, ar fi vrut să se ascundă în nuanţe de maroniu, să probeze şi să aleagă, degetele întorceau tacticos paginile cărţii, gustul cuvintelor ordonate era dulce-amar.
Poc, poc, poc.
Ridic privirea încruntată. În acelaşi timp, iar poc, poc, poc.
Castane căzînd, rîzînd cristalin în timp ce lovesc caldarîmul, luîndu'se parcă la întrecere. Unele mai mici, altele mai mari, unele perfect rotunde, altele un pic deformate, pocnind vesele.
În lumina clară a amiezii de azi a plouat cu castane , rîsul de pe bancă găsindu'şi rostul în poc, poc, poc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
culoarea castanelor mi se pare cel mai frumos maro(n?) din lume!
Ei uite, dacă nu te-ai alintat cumva, că teneşii sunt de fapt tenişi. Sper să nu devin indigest cu asta :) Mai ales că m-a plouat şi pe mine.
Laura, da, e tare frumoasă.
Rareş, eu nu fac indigestie din orice :). mulţumesc.
Trimiteți un comentariu