miercuri, 16 septembrie 2009

Vînzătorul de umeraşe

Un bătrîn vinde la colţ umeraşe, întinse pe pagini din ziarul de ieri, după mărime, de la cele mai mici la cele mai mari.
Oamenii se grăbesc, puţini îl privesc, nimeni nu se opreşte.
Bătrînul se uită parcă cu mirare şi amuzament la picioarele ce îi trec prin faţă, fumează ţigară de la ţigară, le aprinde una de la alta, într'un şir ce pare fără sfîrşit, cîte ţigări poate ascunde prin buzunare?
Eu las să se facă din nou roşu, al şaselea deja, îmi tot fac curaj să vorbesc cu bătrînul, aş vrea să'i cumpăr umeraşele, prea pare învăluit în mister, nu'l pot lăsa la colţ de stradă, ignorat de toţi.
După alte cîteva ezitări mă apropii şi'l întreb încet cît ar vrea pe toate , mă priveşte prin fum, de departe, are ochii apoşi, mi se face frig, aş vrea să plec, dar rămîn.
Mă întreabă gros dacă sigur am să le folosesc pe toate, eu nu ştiu să mint, mă înroşesc şi'i spun că nu, nu am atîtea haine pe care să le agăţ în dulap. Zîmbeşte amar, un zîmbet abia creionat, îmi ia palma dreaptă între mîinile sale aspre şi'mi spune, în rotocoale de fum, că pe umeraşele astea nu se agaţă haine, ci speranţe.
Şi că ele nu se agaţă în dulap, ci de suflet, cele mici sunt pentru dorinţe mici, ca atunci cînd îţi doreşti să plouă, cele mijlocii pentru cînd vrei să ai o zi bună, iar cele mari îs pentru oamenii dragi. Mai există un tip de umeraş, cel mai mare , pe care se agaţă speranţa secretă a fiecărui om, dar pe acesta nu îl are de vînzare, ele trebuie construite din gînduri şi fapte bune.
Mă roagă să'i cumpăr un pachet de ţigări. Cînd mă întorc îmi întinde un pachet din ziarul de ieri, în care atîrnă greu umeraşele.
Nu ştiu cum să'i mulţumesc, orice cuvînt îmi pare de prisos.
Am să caut să fac loc fiecăruia. Mai ales celui mare.

9 comentarii:

C spunea...

e cea mai trista poveste pe care-am citit-o. umerasele astea sunt ca niste cuie. doar ca nu-ti mai agati pofta-n cui ci iti asezi dorinta pe umeras...iti doresc sa te folosesti de cat mai putine umerase

C. spunea...

Din contra, mi se pare o frumoasa metafora. Despre cautare, (re)gasire, acceptare. O poveste din copilarie, atunci cind ne era usor sa visam, sa ii acceptam pe acei oameni din jurul nostru pe care societatea ii exclude. Pina la urma, de ce n-ar fi vinzatorul de umerase (ce idee, sa vinzi umerase!) cel care ne poate readuce speranta? C. S.

jelize-rose.blogspot.com spunea...

ce ar trebui sa cumpere cineva care nu mai are niciun fel de dorinte?

Rareș spunea...

Unchiul vânzătorului de şosete, fostul iubit al străbunicii care mi-a construit poliţele de păstrat visele.

zenobia spunea...

C,poate nu am reuşit eu să exprim cum trebuie, dar povestea asta nu'i deloc tristă, umeraşele sînt pentru speranţe, să le faci loc în suflet, nu să laşi praful să le acopere.
C., ai dreptate, de ce nu?:)
Jelize-rose, bine ai venit. cineva care nu'şi mai doreşte nimic ar trebuie să cumpere seminţe pe care să le sădească şi de care să aibe grijă. într'o zi dorinţele îi vor zîmbi din nou şi va avea nevoie de umeraşe.
Rareş, chiar el!:)

mosu spunea...

azi am luat un umeras; de la babuta care vinde nimicuri intinse pe hartia de ziar langa taraba cu reviste, aceea unde vine vecinu grigore ala ciung sa dea o mana ajutor; cel mai adesea vinde flori batranica; din cele mai diverse, de la ghiocei la trandafiri si crini salbateci, dar cel mai ades vinde flori de camp, fara nume; florile ei sunt intotdeauna ca si hartia de ziar pe care stau, cenusii; alteori vinde legume sau fructe, cate un pumn doar; cand se face frig si se scutura norii nu mai intinde pe hartia de ziar decat carlige de lemn, umerase si tristeti; tristetile-s gratis…

zenobia spunea...

(pseudo)moşule, cînd mai treci pe la băbuţă să iei şi pentru mine o mînă de flori cenuşii şi'un pumn de tristeţi, că mi's dragi.

mosu spunea...

ooo... n-au cum sa-ti placa florile cenusii si tristetile, dar o sa-i cer din cele ce odata puse in glastre se transforma in feti frumosi...

zenobia spunea...

nu, (pseudo)moşule, eu uit să ud florile din ghivece, aşa că ar fi inutil:)