scrisoare pentru Maria, cea riscanta

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.

linia intreruptă de creta albastră

Ştiu că nu se potriveşte nicicum contextului actual, dar crezi că-mi poţi spune o prostie, aşa, ca o paranteză surdă şi mută apoi?
Se mestecă încetişor la masa de seară, feliile de lună au miros greu de labirint, dinţii se ciobesc în oglinda pătată cu vin a cuţitului de pâine, degetele de la picioare se sufocă în păienjenişul gros îmblănit.
Ridică-te, trebuie să faci câţiva paşi, oricât de greu îţi e. Uite , te ajut eu, sprijină-te de umărul meu. Aşa, încetişor. Hai, încă un pas. Foarte bine. Ai obosit? Ne oprim, doar să ajungem la pat. Încă un pic.
Are să mai ningă ? Într-o noapte am mâncat zăpada crengilor oarbe şi am băut şampanie din pahare cu nume de fată recent botezată. Cucuveaua s-a arătat în plină zi, fără să-şi rotească capul, mi-ai spui că avea penele cafeniu-deschis, asemenea cafelei cu lapte, îmi imaginez . Zborul ei a descris armonia, fără să ia o formă concretă, de cerc, elefant sau măr.
Să miros a cărţi, asta îmi doresc. Dimineaţa a cele proaspăt tipărite, cu cerneala înca neuscată, la prânz a alfabet si hârtie şi mâini, iar pe seară, când lumina devine liliachie, a cărţi uitate cu iz de camere încuiate, lacăte dojenitoare şi voci mici.

expoziţie temporară de intrinsec uman

Mărturisirea îşi are rolul ei, cu siguranţă, însă nici gând să o atribui scuzelor de rigoare, şi false de altfel. Nu am scris; e drept, aş putea spune, frumos, că am trait în schimb, dar nici asta nu ar fi decât pe jumătate adevărat; când mi s-au poticnit cuvintele în pereţii netezi şi înalţi pe care nu am ştiut cum să îi sparg, cu toate că am încercat, eu am închis ochii şi am spus pe dinăuntru stop, poate o pauză sau un sfârşit chiar trebuie să aibe loc, din moment ce creioanele toate stau în suportul lor, ascuţite şi netede, şi niciunul nu prezintă nici măcar cel mai mic semn de uzare.
Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Aparent, decizia mea de a sădi cuvinte doar pe sub tegumente nu a părut a produce nicio schimbare, nici atunci când formele de comunicare socială s-au diminuat, tinzând să se rezume la o singură persoană, nici când ochii s-au golit de orice expresie, nici cand păianjenul m-a imbrăcat toată în haina staticului, nici când neuronii au reuşit doar mici transmisii, absurde şi amare, şi , din păcate, atât de comune.
E momentul să spun, însă, nimic nu s-a pierdut, nici nu s-a transformat, cu toatele, senzaţii, gânduri, întâmplări, trăiri, s-au aşezat cuminţi una lângă cealaltă pentru a-şi ţine de cald pe timp de iarnă şi au aşteptat, sau poate nici măcar atât, doar au stat şi au stat si au stat. Aşa le-am găsit, usor somnoroase, când am tras, involuntar, draperiile grele de culoarea vişinei putrede şi le-am privit, uimită, coaliţia întâmplătoare.

scrisoare pentru Maria, cea de după (prea) mult timp

Hai să fim scaune, Maria. Eu unul de lemn, micuţ,din acela cu trei picioare, pe care să se aşeze oameni ridaţi mirosind a tutun şi oboseală sau cu care să se joace copiii cu imaginaţie, în lipsa altor jucării. Tu ,” un scaun de pescar, bun în linişte, o dată cu gândurile şi foşnetul gutei, eventual util când mai apar în casă musafiri(..), un surogat,dar de încredere”.
Ţie ti-ar plăcea un scaun cu spătar perfect pentru spatele tău, să-l susţină bine, să asigure comfort şi energie. Eu ,Maria, vreau un scaun cu picioare arcuite şi spătar rotunjit, tapiţat cu un material de culoarea oului de raţă (cred) şi motive florale, atât de încâlcite şi complicate încât în momentele de singurătate să pot discuta cu si despre el.
Şi-am mai vorbi apoi, Maria, de încă două tipuri de scaune, despre care nu am să scriu, vreau să îmi spui tu prima de am dreptate sau nu.
Se face iar târziu şi mâine dimineaţa e sticloasă, iar eu nu pot dormi,deşi oboseala atârnă asemenea plumbului,se întind în minte fire electrice,paralele şi negre, de pe care tot şuşotesc, laolaltă, trei porumbei şi o cioară ,dar eu nu am cioc să le spun să vorbească mai încet, şi nici pene să mă apropii de ele fără să le sperii şi să plece. Am numai aceste cuvinte-mărgele, cu care nu stiu face altceva deocamdata, le aştern numai în scrisori-jurnal şi ţi le trimit ţie, Maria, la aceeaşi adresă necunoscută.

scrisoare pentru Maria. cea fără formă.

Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.

ce nu înţelegi

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.

another drink, my grace is gone

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.