are parul rosu, asemenea vinului rosu- sarpe alunecos pe pielea fierbinte, iar din miezul carnos de ceata bolnavicios si nesabuit de albicioasa, ea pare sa-si decupeze fiecare pas in zig-zag ce suna speriat la atingerea talpii zimtate a bocancilor de asfaltul de-acum dezapezit.

cinematograful e gol; razlet, o data la trei randuri, cate un ratacit, sau cate un batran, doar doua cupluri undeva pe scaunele din spate. ii plac oamenii ce vin singuri la film, oricare si oricate ar fi explicatiile, ea nu le cauta, se multumeste doar sa guste din starea de zambet.

e frig si sub luminile inca aprinse scaunele plusate au un aer trist, iar parul ei capata o nuanta vie, febrila chiar, de neastamparare in timp ce fiintele din capul ei ocupa toate locurile libere, vibrand de nerabdare si murmurand si anticipand actiunea filmului necunoscut.

cu toate astea, ei nu-i place galagia, si nici zgomotul usor ascutit produs de rontairea floricelelor cu sare si unt, asa ca proiectiile mintii ei devin mute o data cu stingerea luminii.

subiectul filmului se deruleza intrerupt, sub masca unor clisee, isi frange mainile si ii vine sa planga, iar de sub lumina cu gene dese culoarea ei de par se intuneca si se metalizeaza, aducand, cumva, cu structura unei meduze de culoarea cernelii, ascunzand,astfel, intreaga gama de nuante imposibil de descris.

la urmatorul clipit in sala raman doar oamenii din carne si oase, tacuti si latenti, cu gandul cine stie unde, in timp ce firul povestii urmareste constiincios drumul ghicit , iar in sala se face din ce in ce mai frig.
atat de frig incat va tremura tot drumul inapoi spre casa, si numai dupa ceaiul fierbinte si lipirea corpului de caloriferul vopsit de locatarul de dinaintea ei in verde, numai dupa aceste operatii rosul firelor de par va reveni, aprinzandu-se, la senzatia de incandescenta a unor arcuri electrice.