don't let it go

De unde vine frica de oameni? Când vrei şi-ti tot spui că poţi, nu poate fi atât de greu să-i laşi să te asculte, aşa cum pot şi cum încearcă, aşa cum poţi tu să-i laşi, nu complet, nu neapărat în momentele potrivite, şi nici în cele liniştite.
Suntem rotocoale distorsionate ale unor întâmplări şterse, de-asta căutăm să punem haine colorate şi ne pictăm înfăţişările şi umplem locul analizei cu lipsa timpului, traficul infernal şi nenumăratele responsabilităţi.
Poate n-avem să descoperim mare lucru în acest pas ce ni se pare viaţă, ciclu din diverse etape ce se consumă pe sine cu aviditate şi prea multă forţă, însă avem să spunem că ne-am gândit la asta măcar, şi am mers uneori şi pe sârmă, ocupând locurile din colţ numai pentru a putea apoi vorbi plin şi nu doar aparent. Poate nu-mi vor creşte nicicând din vârful creionului cuvintele aşa cum le văd şi cum îmi înţeapă simţurile, mai ales în zilele astea ploioase, dar ele vor sta mărturie pentru apele ce vor veni să mă cunoască. Căci ce altceva se mai poate forma, visând, dintr-o făină de cerneală şi grafit?
Pe vremuri aruncam pietrele siguranţei şi vocea mea era puternică, până când singură fruntea s-a lovit de sticlele propriei iluzii, iar după ce sângele s-a oprit din curs şi rana a prins coajă toate ideile anterioare s-au micşorat şi-au încăput cu uşurinţă într-un dop de plastic. Din aceleaşi locuri au prins rădăcini câte trei nesiguranţe pentru fiecare siguranţă-bobdemazăre.
Sunt un om al fricilor. Într-o zi am să le scot pe toate la plimbare, să-şi strige pedeapsa în gura mare.