joi, 28 octombrie 2010

eu nu ştiu să mă joc altfel

locuiam într-un cub de lemn, de dimensiuni oarecare şi ciorile zburau tare aproape de ochii noştri, forfecând cerul şi somnul.
într-o dimineaţă întindeam tricoul tău ud pe sârma vibrândă, mi-am închipuit că prind în cârlige aripile unui porumbel.
era ceaţă şi tu vedeai frumuseţe în orice imperfecţiune. pregăteai cafeaua, te încurcasei în număratul linguriţelor de cafea şi zahăr; rămăsesei nehotărât în faţă ibricului cu apă din ce în ce mai recalcitrantă.
am tras jaluzelele peste ceaţă şi păsări, m-am apropiat tăcut de tine şi am turnat mai bine de jumatate de cutie de cafea în ibric, aveam să bem cafea amară pe câte un umăr al fotoliului, privind cum ceaţa creşte şi din căni de porţelan.
iar mâinile tale s-au făcut căuş în jurul gâtului meu, erau calde şi puternice. strângeau din ce în ce mai tare, peste zâmbetul meu tâmp şi ideea de a (ne) vopsi în albastru pereţii.
mi-am dat seama târziu, la ultimul expir am ştiut că nu sunt eu, dar acalmia coborâse asemenea unei ninsori cu fulgi deşi , cafeaua se scurgea printre cioburile inegale, şi ciorile zgâriau geamurile cu ciocurile lor înfometate.

4 comentarii:

mosu spunea...

nici nu trebuie; jocurile astea cucuburile de lemn, simple, egale, netede, este cea mai frumoasa joaca… si ce constructii minunate ies…!
aaa…. dar cam multa cafea

zenobia spunea...

(pseudo)mosule, nu-i niciodata prea multa cafea! :)

Anonim spunea...

nu e niciodata prea multa cafea.. si dimensiunile cuburilor sunt intodeauna relevante.. cele mai relevante.

vlad

zenobia spunea...

Vlad, cu cât e un cub mai mic, cu atât încap mai multe, cred. nu?