Miroşi a măr copt şi a cer de după ploaie, iar mie, când te văd aşa, îmi vine să mă întind pe covorul oval şi să mă împart în fiecare fibră de-a lui, până să nu mai rămână nimic din mine, poate doar o sprânceană şi-un fir de păr.
Cuvintele se apropie, pe vârfuri, dar tot le simt rotunjimile şi mă întorc de le sparg conţinutul înainte de a avea timp să se facă auzite. Pentru că nu ştiu cum să-ţi spun, dar mă aştept totuşi să înţelegi, plec dimineţile când tu abia îţi speli somnul şi pui apă în ibric, şi serile mă întorc când ştiu că întrebările tale stau mute sub talpa oboselii.
Miroşi a bere neagră şi a aluat proaspăt dospit, iar mie, când te simt aşa, îmi vine să sparg farfurii în mijlocul bucătărieie, uite-aşa, începând cu cele adânci, de supă, şi terminând cu cele mici, pentru desert, să se umple peste tot de tot soiul de forme de cioburi. Apoi m-aş sparge şi pe mine, începând cu ochii, opaci de nepăsare şi terminând cu degetele de la picioare, prea mici să ştie să se lase iubite.
Miroşi a fân şi a lapte, iar mie, când te aud aşa, îmi vine să deschid o carte şi să mă strecor sub literele de-o şchioapă, să nu mă poţi găsi nici măcar cu lupa.
Şi-as vrea să pot, să mă laşi , să-ţi spun, când tu taci, să pot, de m-ai lăsa numai, să vorbesc, doar de-ăs putea, să accepţi, să-ţi spun, când tu spui, dar tu miroşi mereu a altceva şi îmi înghit cuvintele, abia gândite, în timp ce, din genunchi, cineva se roagă să miroşi a om, măcar din când în când.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
l-am citit acum, de dimineata, inca incercand sa-mi scutur somnul, cu ceaiul in brate. si stiu ca e cel mai frumos text pe care l-am citit in ultima vreme, in blogosfera sau in carti.
mi te imaginez, cu membrele înconjurând o cană imensă , asemenea unui butoi, din care se ridică, leneş, miros de ceai şi cuvinte.
Trimiteți un comentariu