luni, 18 octombrie 2010

parantezele importante ale drumurilor matinale

De dinapoia lentilelor din ce în ce mai groase, neclare din pricina amprentelor lipsă ale viselor neavute, pe care le-ai lăsat tu în maşina de spălat când ai plecat să cauţi un soare portocaliu şi un umăr care să nu miroasă a var şi a ochi de după plâns, strada părea un coafor alcătuit dintr-o încăpere lungă-lungă pe marginile căruia se coafau copacii. Unii se tundeau, de-asta pe jos te tot poticneai de frunze cu peţiol, sau chiar ramuri mai mici, inutile în noua tunsoare, imaginată de vânt, alţii alegeau permanentul şi te uitai mirat cum se înfoaie podoabele capilare şi se ondulează, iar alţii se vopseau, după ce vara trecuse în verde, toamna venise cu această nouă culoare, de galben-gutuie, un pic umbrită şi amestecată cu un vârf de pensulă de castaniu, cât să treacă mai uşor prin ploile şi umezeala anunţate. O dată încheiate aceste procese complicate de înfrumuseţare, tot vântul împingea trunchiurile, să se privească copacii în oglindă şi să-şi admire noile înfăţişări, căpătate în coaforul în care oglinzile sunt puse pe jos, formate din caldarâm şi ploaie. În tot acest timp, tramvaiele cu oameni matinali, venite cumva din ceaţa închegată cu o albeaţă smântoasă, tăiau pe din două coaforul pomilor, ce tresăreau speriaţi la fiecare clătinare a şinelor, ca nu cumva mâna lucrătoare să greşască traiectoria corectă.
Am pus mâinile îngheţate pe lentile, să le acopăr cu frig şi semnele mele, să sufere şi să uite să-şi dorească altceva decât ce este.

2 comentarii:

Rareș spunea...

Da, mi se intampla sa tresar.

zenobia spunea...

doar din când în când.